Muzeul Cartografic

Nu pot să zic că ştiu toate muzeele din Bucureşti, mi-or mai fi rămas cîteva de văzut, dar mi-a venit să trec de la unul la altul ca să dibuiesc ce imagine formează ele despre capitala ţării în care trăiesc. Cele create din voinţa statului sînt cele mai vizitate – de şcoli în special, ca în reclama TV pentru „farmacia tuturor românilor“. Cele mai interesante, fiindcă reprezintă altceva decît ilustrarea unui manual, sînt colecţiile care au fost private la origine, în care, aşadar, se poate recunoaşte gustul sau interesul personal al oamenilor cărora li se datorează ele. Dintre ele, unele erau deschise publicului încă  dinainte de război, dar au dispărut după aceea, suprimate de noul regim (de pildă, Al. Cantacuzino, Olszewski, Toma Stelian). Altele, mai multe, au rezistat pînă la cutremurul din 1977, care a servit drept pretext pentru absorbirea lor în Muzeul Colecţiilor de pe Calea Victoriei, menit să arate dragostea pentru cultură a perechii de dictatori, de parcă ele ar fi fost adunate de aceşti agramaţi. Din cauza reparaţiilor ample pe care clădirea le aştepta, sînt invizibile acum colecţiile Garabet şi Hrandt Avakian, G. Oprescu, Medrea, Iser etc.). Numai Zambaccian s-a întors acasă. Colecţia Macovei, despre care am scris de curînd, nu s-a deschis decît în 2002 şi, de aceea, a rămas independentă.

În 2003 a apărut Colecţia Daniela şi Adrian Năstase, sub numele de Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi. Statul i-a pus la dispoziţie casa din str. Londra, nr. 39, şi mobilierul necesar pentru expunere (numai pentru hărţi, deocamdată). La fondul principal s-au mai adăugat cîteva piese donate de BCR, ceva din partea Muzeului Militar (dar vitrinele sînt goale) şi un enorm glob pămîntesc francez, oferit de Ion Iliescu, fiindcă n-avea unde să pună acest dar al preşedintelui Mitterrand, prea „encombrant“. Oricum, fără valoare istorică, de prin 1980, avînd şi Burkina Faso pe harta Africii. Nu era nevoie nici de busturile lui Copernic, Columb, Magellan sau alţi  descoperitori de spaţii terestre şi astrale, aşa cum sînt presărate prin săli. Ici şi colo, datările sau identificările trebuie corectate, dar asemenea inadvertenţe sînt rare.

Ideea însăşi de a pune la dispoziţia publicului sute de hărţi şi gravuri, care erau accesibile numai în cărţile pe care tot mai puţini le răsfoiesc, merită salutată. De trei ori. Mai întîi, deoarece vizitatorii, cîţi vor fi fiind, se instruiesc în istoria geografiei, din care se înţelege modelarea treptată, lentă, a minţii omeneşti. Apoi, dacă fostul ministru de Externe a cules de la anticarii din Strasbourg sau Bruxelles documente care, de cele mai multe ori, indicau locul pe care pămîntul românesc şi locuitorii săi l-au ocupat din vechime în cultura apuseană, această recoltă a pregătit un instrument de lucru pentru diplomaţi. Exista deja albumul lui Romulus Seişanu, dar compromis şi prin greşelile din alcătuire, şi prin caracterul politic pe care i l-a dat patronajul lui Mihai Antonescu. În al treilea rînd, gestul unor particulari de a face moştenitor statul pentru o parte din averea pe care o deţin este o frumoasă tradiţie care se cuvine înviată.

Aşa cum se prezintă, conţinutul colecţiei este destul de eteroclit. Majoritatea sînt hărţile Transilvaniei, singură sau împreună cu Ungaria. Am găsit cu plăcere opera marilor cartografi francezi din secolul al XVIII-lea de l’Isle, Sanson şi d’Anville. Umanistul maghiar Sambucus a tipărit la Viena în 1566 o hartă a Transilvaniei, din care există aici trei exemplare. Marea hartă a Moldovei, întocmită de Statul Major rus (Amsterdam, 1781) şi pe care Academia o are numai într-o copie, se află în două exemplare, informînd despre campaniile din 1769-1770 împotriva turcilor. Altă hartă rusească, litografiată, datează din vremea războiului din 1828 şi cuprinde, pe lîngă Valahia şi Moldova, „Bessarabskaia oblasti“. Alături, o hotărnicie a moşiei din jud. Vaslui Fruntişeni, desenată de Iordachi Mălinescu, cărturar care a participat la pregătirea Revoluţiei din 1848 şi a Unirii. Copiate în acuarelă după gravuri din veacul al XVIII-lea, portretele lui N. Mavrocordat şi Grigore Ghica par să provină din Anglia.

Artiştii Bouquet, Lancelot şi Preziosi, care au pictat peisaje din Bucureşti, sînt prezenţi mai mult în reproducerile moderne. Un tablou în ulei reprezintă Expoziţia din 1906, iar biserica de la Radu-Vodă figurează într-o litografie al cărei autor german era aici în 1918. Savuroase imagini ale unei procesiuni oficiale, la căsătoria lui Carol I în 1881, sînt desprinse din „Albumul Carelor Simbolice“. Au intrat în coregrafie cofetarii şi vînătorii, au defilat şi „corporaţiunea brutarilor“, şi „societatea caretaşilor“, dar modernitatea nu lipseşte: „cortegiul comerciului“, „căile ferate române“ (care aveau atunci 12 ani!) şi chiar „artiştii teatrali“...

Oricum, ceea ce am învăţat (şi am plătit cu numai 5 lei) m-a convins că-i sîntem îndatoraţi lui Adrian Năstase pentru a ne fi înzestrat cu un muzeu neobişnuit.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: R. Avram