Un turist din 1906 (I)

Dintre ziariştii francezi dinaintea Primului Război Mondial, care vizitau România, ţară francofonă unde oaspeţii de la Paris erau bine primiţi, cine-şi mai aduce aminte de Léo Claretie (1862-1924)? Totuşi, cartea pentru care fusese probabil angajat, fiindcă şi atunci conducerea României se preocupa de imaginea în străinătate, a îndeplinit toate exigenţele contractului pe care-l bănuim. În două volume, Feuilles de route en Roumanie este o prezentare foarte completă şi bine documentată a ţării de odinioară. Autorul a mai scris şi un roman al cărui titlu – conţinutul nu-l cunosc încă – trimite la impresiile culese aici: Le vieux Tzigane ou une Idylle aux Carpathes. Acest Claretie – căci a existat şi vărul Jules (membru al Academiei Franceze!) – avea experienţa unor asemenea lucrări, cum mai publicase despre Tunisia şi despre Statele Unite. De data aceasta, informarea publicului păstrează un ton binevoitor, chiar cînd dă seama despre unele realităţi care contraziceau aprecierea generală asupra societăţii româneşti, de progres rapid! Rezultatul unei vizite sau al mai multora începe cu un capitol despre familia regală (la Peleş, la Bucureşti, la Cotroceni), descrisă cu simpatie, probabil autentică, pentru Carmen Sylva (poetă şi melomană, bate la maşină). Călătoria se încheie la Paris, cu prezentarea românilor stabiliţi acolo, artişti şi studenţi.

Ce spune Claretie despre Bucureşti? „Nici un oraş din Europa nu-i poate fi comparat. Este avangarda Europei occidentale.“ Măi, să fie! A mai spus vreodată cineva aşa ceva? Dar îndată vine şi explicaţia acestei originalităţi: sînt două oraşe într-unul singur – cel european şi cel oriental – iar ele, în loc să fie concentrice şi separate, se întrepătrund, se împletesc unul cu celălalt. Aspectul Bucureştilor este un argument pentru teoria că nu există aici o clasă mijlocie, ci trăiesc alături numai boierimea şi poporul. Datele pe care autorul le avea la dispoziţie precizează dimensiunile spaţiului în care trăiau 300.000 de bucureşteni, pe 1026 străzi: 5600 de hectare. Pe o suprafaţă imensă se întind cartiere paşnice, la fel de liniştite ca în provincie. Pe strada Verde (General Manu) sau strada Frumoasă, căsuţe misterioase se ascund în grădiniţe. Defilarea aristocraţiei parcurge „frumosul bulevard nou al Colţei“ şi Calea Victoriei, al cărei flux spre Şoseaua plimbărilor zilnice arată că „nimeni nu lucrează la 11 şi la 6“. Activitatea comercială se concentrează pe Lipscani, în cartierul dintre strada Covaci, Sf. Gheorghe, Templul Coral şi Sf. Vineri (în franţuzeşte: „Sainte Vénus“). „Dughenile sînt mici, înghesuite unele într-altele, larg deschise, fără fereşti sau geamuri, ca sukurile tunisiene. Din stradă, privirea se înfige în prăvălia umilă unde se îngrămădesc covoare, stofe bălţate, costume, încălţăminte, saci de porumb; deasupra lor se ridică o firmă de lemn vopsit, violent colorată, ca o reclamă ţipătoare, urlătoare, şi strada întreagă e luminată de culorile vii, înveselită de această aprinsă înflorire a albastrului de cobalt, a stacojiului şi a aurului, care decorează casele scunde şi albe cu note strălucitoare, ca o fanfară de bîlci.“ În spatele Lipscanilor, spre cheiul gîrlei, călătorul a descoperit ţigănia de un pitoresc oriental, dar n-a văzut Hanul lui Manuc, aşa că îl descrie după litografia lui Raffet: „o curte mare, înconjurată de clădiri cu un cat, mărginite către interior de două galerii cu stîlpi de lemn şi cu balustrade. Scara, în aer liber, de la galeria de sus coboară în curte, în mijlocul găinilor şi al căruţelor cu coviltir rotunjit, pe pămîntul bătătorit. Acoperişurile înclinate îşi apleacă streşinile peste bolţile în care se întîlnesc stîlpii. Prin lucarne intră lumina în pod. O ceată de ţărani s-a adunat în jurul focului care fumegă în mijlocul ogrăzii. Rufele se usucă pe o funie întinsă între coloane“. La Moşi, aceeaşi imagine rustică, dar întinsă pe 12 ha, evocă un bivuac de trib, din care numai Attila ar lipsi. Oaspetele a fost fascinat de sinceritatea pasionată a sufletului mulţimii, „care nu şi-a făcut ucenicia la Berlin sau la Paris“. Acolo, la Moşi, omul nostru a înţeles „revanşa românilor contra educatorilor din Occident“.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean