Despre "nemilosul tîrnăcop"

Deşi e o carte clasică, n-o citisem pînă acum. Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, de Victor Bilciurescu, a apărut în 1945 (mai întîi în foileton în Universul). Aceste amintiri ale unui octogenar au fost reeditate, în 2003, de Dan C. Mihăilescu, cu o postfaţă. Bună idee, nu atît pentru lucrurile pe care le spunea autorul, dintre care pe multe le ştim (de la alţii), ci pentru cum le-a spus. Într-adevăr, unul care povesteşte firesc, cu aceeaşi poftă cu care îl asculţi. Iar din oraş cunoştea fiecare palmă de loc. Născut în 1865 – cu un frate mai tînăr, Grigore, care a fost diplomat –, văzuse multe şi, poate bănuind că se intra în epoca uitării, a simţit nevoia să lase moştenirea sa de experienţă.

Omul nostru începuse ca ofiţer, era căpitan de cavalerie în 1895. Aceasta nu-l împiedicase să intre în viaţa literară: a fost dintre întemeietorii acelei Reviste noi a cărei conducere a luat-o Hasdeu şi s-a apropiat de Macedonski, alături de care a scris la Literatorul. N-a ocolit nici politica, după ce a părăsit cariera armelor: ca partizan al lui Take Ionescu, a fost membru al partidului conservator-democrat. O viaţă lungă, deci, dar fără prezenţă publică decît în prima parte.

Nu ştiu sigur de unde se trag Bilciureştii – familia mai există încă –, dar mi se pare că de la Vălenii de Munte. Locuinţa lor în Bucureşti era în strada Scaune, numită mai tîrziu Nicolae Filipescu, apoi Snagov, şi revenită acum la numele lui Filipescu. După cum povesteşte autorul, „casa părintească“ era a treia de pe stradă, cum vii de pe Batiştei. Vasăzică, la colţ este impunătoarea clădire unde sînt acum americanii, care a fost reşedinţa omului politic conservator, după ce, mai înainte, fusese a lui Costaforu, rectorul Universităţii din Bucureşti de la înfiinţarea ei. Urma casa Conduratu, unde, mai tîrziu, a trăit generalul Ştefan Holban şi de care s-a ales praful: în locul ei s-a înălţat de curînd un bloc. Casa vecină fusese, pe vremea Războiului de Independenţă, a bătrînilor Bilciureşti. După ei, au locuit acolo, la nr. 30, medici din familia Daniel: Constantin, ginecolog, era profesor universitar. În pod s-a petrecut, în timpul unei perchiziţii a Securităţii care căuta „cocoşei“, o scenă burlescă. La deschiderea unei lăzi, primul lucru care a ieşit la iveală, între vechituri, a fost un afiş cu portretul lui Stalin, la care doctorul Daniel-fiul, cam cabotin, a îngenuncheat, strigînd: „Tătucule, cui ne-ai lăsat?“.

Despre alte repere din Centrul Istoric al oraşului mai găsim în carte cîte o referire. De pildă, „în str. Cosma 5, cu curte şi grădină spaţioase“ era casa părintească a actorului Grigore Manolescu, cel care a creat pe o scenă românească rolul lui Hamlet. La acea adresă (pe str. Henri Coandă) recunoaştem, deşi modernizată şi mărită, casa Stolojan. Familia Liei Vintilă Brătianu a vîndut-o unui norvegian, venit pentru comerţul cu lemn, de la care a cumpărat-o ambasada pe atunci regală a Italiei. Grădina există şi astăzi şi se umple, o dată pe an, de mulţimea diplomaţilor invitaţi. Cînd însă Bilciurescu şi-aduce aminte de casa Manu din Calea Victoriei, constatăm că din „parcul imens cu vegetaţia bătrînă şi bogată“ n-a mai rămas nimic. Numai amintirea unui interior de stil fanariot (icoane, arme, blănuri şi covoare) se mai păstrează într-un album de fotografii.

Vîrstele Bucureştilor la care Victor Bilciurescu a fost martor sînt două. Nici una nu i-a găsit aprobarea. Mai întîi, în ajunul Independenţei, „un oraş oriental aproape în întregime, fără nici un împrumut de la stilul oraşelor apusene... un oraş redus la aproximativ a opta parte din populaţia lui de azi şcca un milionţ, la un sfert din suprafaţa actuală ş10.000 haţ“. Despre ceea ce avea să fie extinderea spre nord a capitalei – zona Parcul Filipescu – Bonaparte – Domeniilor – Şoseaua Jianu – autorul îşi aminteşte: „era atunci un bărăgan pe care vara păşteau vitele sau se semăna porumb, iar iarna îl cutreierau haitele de lupi care, cînd erau înflămînzite, intrau mai adînc prin curţile de la periferie după pradă“. Pe la 1880, adaugă el, „construcţiile cu un etaj în Bucureşti se numărau pe degete“ şi el ţinea minte vreo 25-30, mai ales clădiri publice. Exagerare – fiindcă avem statisticile – care, pentru anii ’80-’90 ai veacului care se apropia de sfîrşit, înregistează anual cîte 30-40 de case noi, cu cîte trei sau chiar patru etaje.

Oricum, imaginea pe care bătrînul a reţinut-o nu era complet negativă: „stilul predominant era cel arab, cu curţi spaţioase, cu vegetaţie îmbelşugată, cu grădini de flori, de pomi roditori şi pe alocuri chiar de zarzavat“. Faţă de oraşul modern, interbelic, pe care unii îl regretă acum, Bilciurescu are cel mai categoric dispreţ: „acest amalgam de stiluri, care de care mai străin de specificul pămîntean“. Întinerirea Bucureştilor fusese posibilă numai fiindcă „nemilosul tîrnăcop a pus la pămînt“ moştenirea secolului precedent.

Pierderea acelui trecut îi lasă autorului „regretul“ ca oraşul să „nu fi evoluat în stilul autohton, ci într-unul cu totul străin de sufletul şi ochiul nostru“. Idealul conservator ajunge astfel să fie stilul naţional al lui Mincu, dar naivitatea elogiului îi dizolvă efectul. E comic să vedem pe cineva dorindu-şi „un zgîrie-nor tip bufetul de la Şosea, sau tip Minovici... sau tip casa general Iacob Lahovary. Dacă aceasta n-ar fi fost cu putinţă – şi ne întrebăm de ce ş!ţ – cel puţin să se fi păstrat neatins un cartier din toată Capitala ca să poată sluji ca termen de comparaţie între trecut şi prezent“.

Mă tem că am avut, acum vreo 40 de ani, blocuri „tip bufetul de la Şosea“ şi nu era nici o bucurie. Ceea ce visase Bilciurescu rămîne o bogăţie irecuperabilă: „curţi şi grădini spaţioase, cu aer şi lumină multă, cu verdeaţă din belşug. Cu mireasmă de flori şi umbră de pomi roditori“.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: R. Avram