Suferinţele unei case şi ale primului ei stăpîn
Acum doi ani, scriam despre imobilul din str. Henri Coandă (fost I.C. Frimu), nr. 11, rîndurile pline de amărăciune care se pot reciti aici:
„De sus şi pînă jos, tencuiala, refăcută acum 40 de ani, este leproasă, descojită. Jgheaburile ciuruite au îmbibat-o de apa tuturor ploilor, aşa că, din capitelurile de ipsos, mai cade cîte unul. Scara care coboară în grădină de la biroul directorial are treptele înverzite şi roase. Atît în grădina din faţă, cît şi în curtea care se întinde de-a lungul clădirii, s-au îngrămădit inscripţii latine sau greceşti şi sculpturi antice, care nu sînt de marmură elenică, ci din piatra noastră locală, poroasă şi înnegrită. Cele două sere în care, odinioară, erau portocali şi palmieri sînt depozite de cărţi, cu cîte un ochi de geam lipsă. De o parte şi de alta a intrării, doi atlanţi susţin balconul de la etaj. Înăuntru, scara măreaţă urcă spre hall-ul împodobit cu picturi care, pe alocuri, s-au umflat de umezeală, ca şi imitaţia de lambriuri cu care sînt căptuşite alte încăperi. Neoanele, în loc de becuri, accentuează impresia că ne găsim, ca în povestirile lui Bulgakov, într-un palat din Petersburg „ocupat de proletari.“
Clădirea este proprietatea Academiei Române, sediul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“, cel mai important din ţară, şi descrierea corespunde întocmai şi situaţiei de astăzi. Nu s-a făcut nici un efort de a reabilita aspectul atît de degradat al minunatei case, de altfel monument istoric. O parte din activitatea Institutului s-a transferat în spaţiile care i-au fost puse la dispoziţie în Casa Academiei (Calea 13 Septembrie, nr. 13), edificiul grandios şi jerpelit pe care ni l-a lăsat moştenire Epoca de Aur. Pentru vechiul sediu, consolidarea necesară întîrzie.
De aceea, a venit vremea să amintim trecutul acestei clădiri, factorilor responsabili care, deşi trăiesc într-însa, nu dau nici o atenţie halului în care ea se găseşte. Ignoranţa şi lăcomia au avut acelaşi efect devastator asupra altui monument care păstra memoria întemeietorului casei.
În 1884, cînd s-a construit imobilul din strada care se cheamă acum Coandă, acolo era mahalaua Popa Cosma. A fost locuinţa familiei Macca, de origine grecească – primul despre care ştim că se stabilise în Bucureşti este Alexandru, al cărui mormînt din 1852 se afla lîngă biserica Sf. Ioan cel Mare. Fiul său, Petre (1844-1905), ofiţer de intendenţă, luînd parte la Războiul de Independenţă, a fost rănit la Griviţa şi a ajuns la gradul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Bălăceanu (1842-1912), care i-a adus ca zestre moşia Miroşi din Teleorman, fiica lui Costache Bălăceanu (1791-1843) cu Marghioala Drugănescu (1812-1890). Colonelul a avut doi fii, Ioan şi Mihail, amîndoi cu studii de drept la Paris. Pasajului care face legătura între Calea Victoriei şi strada Eugeniu Carada i s-a zis Macca – fiindcă Mihail a fost unul dintre proprietarii pe al căror teren s-a construit în 1891 – sau Villacrosse – după alt proprietar.
Testamentul Elenei Macca lăsa casa Ministerului Instrucţiunii Publice. Datorită acestui fapt a funcţionat acolo Biblioteca Pedagogică pînă în 1931, cînd N. Iorga a instalat în locul ei Muzeul Naţional de Antichităţi, căruia i s-a adăugat Institutul. Colonelul şi soţia lui sînt îngropaţi în cimitirul mănăstirii Pasărea.
În ultima vreme, mormîntul lor a suferit o profanare revoltătoare. Lanţurile care-l înconjurau, ornamentele uşilor criptei şi plăcile aplicate pe soclul de granit negru, cu reliefuri reprezentînd scene din războiul de la 1877, au fost furate, fiind toate de bronz – după care vandalismul a continuat: a dispărut chiar bustul colonelului Macca. Ce păzesc călugăriţele? O să vedem bustul la o licitaţie, dacă n-a fost topit. În acest fel, patrimoniul nostru istoric suferă pierderi ireparabile. Donatorii a căror generozitate a înzestrat mănăstirea şi a făcut posibilă găzduirea unei colecţii de interes public într-un decor aristocratic n-ar fi meritat nepăsarea grosolană de care au parte.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram
