Ticăloşii vin sîmbăta
Am învăţat, dintr-o tristă experienţă, că demolatorii atacă în weekend, cînd nu apar ziare şi ştirile despre o nouă ispravă a lor se răspîndesc după ce e prea tîrziu pentru a o împiedica. Aşa s-a întîmplat cu casa de la Şosea a Henriettei Delavrancea, la fel, cred, cu casa din Maria Rosetti pe care nici intervenţia ministrului Paleologu nu a mai putut-o salva. Sîmbătă dimineaţă, 3 martie, s-au făcut spărturi mari în zidul Halei Matache, partea de sud, din 1886, ca o sfidare batjocoritoare a plăcuţei care, chiar acolo, indică statutul de monument istoric. Un statut pe care nimeni nu mai dă doi bani. Ba da, justiţia! Primăria a fost condamnată de două ori, pare-mi-se, fiindcă a început demolarea înainte de declasarea clădirii. Asta n-a împiedicat încă un asalt, plănuit în aşa fel încît să aducă stricăciuni structurii de rezistenţă a Halei.
Prin e-mail a circulat imediat vestea şi s-a anunţat chiar o dezbatere pe această temă, care a avut loc în aceeaşi seară la Arhitectură, unde eram toţi convocaţi.
Cu amărăciune îmi vine să spun că la asta sîntem buni: să vorbim sau să scriem, dar, de la locul nostru, care a devenit cu totul marginal, nu putem rezista cu eficacitatea necesară. Asta e singura diferenţă faţă de situaţia din trecut. Înainte de Marea Revoluţie din Decembrie, de vorbit vorbeam „informal“, de scris nu scriam, iar „organele“ aveau toată libertatea, aşa cum o au şi acum. Ţineţi minte vorba răposatului Monciu-Sudinski, un clasic pentru generaţia mea: „Ştiu să deosebesc un om de un organ“. Ei, „organele“, nu se lasă. Deci, în acea seară, la Arhitectură au venit nişte studenţi belgieni care au fost uimiţi că la Bucureşti se preconizează o arteră largă care să taie Capitala în două ca să dea voie maşinilor să alerge. Ideea era favorizată în Occident prin anii ’60, însă între timp s-au vădit dezavantajele. Cît despre controversa care durează de un an cu privire la ce vom face la Matache, putem să comentăm oricum valoarea Halei, dar avem o lege şi distrugerea este împotriva ei – punct.
În dimineaţa zilei de 4 martie, la 9,30, se căsca o gaură şi mai mare, mare de tot, în zidul de nord! Voiam să fac un reportaj despre Hala Matache, dar n-aveam pe cine întreba ce se întîmplase în ziua trecută. Atunci am văzut, căţărat sus, pe acelaşi individ, cu geacă şi căciulă, care apare în fotografiile făcute cu o zi în urmă de Şerban Sturdza. Izbea cu sete cu un baros în alt perete. Cînd m-am apropiat, s-a făcut nevăzut. Unde a intrat? Hala era închisă din toate părţile cu cărămizi şi moloz, în afară de o deschizătură în dreptul unui munte de zăpadă, pe unde, probabil, s-a strecurat. Dar cine l-a trimis şi cine-l plăteşte?
Eu credeam că o să văd buldozerele de la Euroconstruct, ca data trecută, nu un singur om. A făcut el singur azi-noapte a doua spărtură? Dacă mai continuă, se va prăbuşi acoperişul şi o să ni se spună: „Vedeţi? Nu mai e nimic de făcut“. Nici n-o să fie. Operînd cu pegra locală, autorităţile se feresc de orice reproş. Iar poliţia ştie contra cui să intervină şi la cine să închidă ochii.
Concluzia spre care sîntem împinşi e simplă: „Nu te pui cu statul!“. La începutul străduţei care intră în spaţiul comercial, trecînd prin spatele Halei, se găseşte o casă cu ferestre în dublă ogivă („libaneze“, le spune o prietenă a mea, care a văzut această formă la arabi). Tencuită de curînd, într-o plăcută culoare galbenă, cînd te uiţi la ea de departe te bucuri că va fi păstrată. În realitate, numai etajul a rămas neatins. Parterul, unde au fost probabil nişte magazine, la fel de modeste ca prăvălia vecină, „La omul bun“, este complet devastat: n-au mai lăsat nimic, pereţii goi, tavanul jupuit, au smuls şi firele electrice. Iar mai departe, încolo, spre gară, se întinde o imensă bătătură.
Unde mai sînt oamenii buni?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: R. Avram
