Tramvaiul cu cal

Scotocind prin vechi hîrtii de familie, ceea ce, de la o vreme, mi se întîmplă tot mai des, am dat peste amintiri, de copilărie şi nu numai, ale unchiului meu, dr. Ştefan N. Iorga (1906-1976). Numele acesta se găseşte pe coperta a două volume de versuri – Orizonturi (1933) şi Bufniţa albă (1974). Între ele, o viaţă întreagă, din care, chiar în perioada în care îl vedeam o dată pe săptămînă, n-am cunoscut decît partea exterioară, el fiind foarte retras în recluziunea lui solitară. O siluetă înaltă şi subţiratică, strînsă în hainele de culoarea cafelei cu lapte, închise pînă sus, la ultimul bumb, şi o figură fin sculptată de reflexivitate. 

În arhiva lui, pe care am păstrat-o după moartea sa, dar pe care n-o frunzăream decît rar, descurajat fiind de scrisul – de medic! – greu de descifrat, sînt multe pagini interesante, pe lîngă nenumăratele variante de poezii, cîteodată ingenue ori preţioase, dar destăinuind o mare sensibilitate. Unele fragmente în proză cuprind observaţiile sale ca martor al existenţei zilnice a tatălui său, unde afecţiunea n-a împiedicat privirea critică. În altele, o memorie extrem de precisă a adunat impresii şi chiar senzaţii ale copilului de odinioară. Există şi un capitol, care ar merita cunoscut, despre Spitalele Colţea şi Pantelimon, aşa cum erau pe la 1930, precum şi despre profesori de atunci ai Facultăţii de Medicină. Lipseşte, din păcate, experienţa de pe frontul estic, pe care n-aş fi bănuit-o dacă n-aş avea în faţă o fotografie a unchiului meu în uniformă militară. În schimb, sînt însemnări despre Bacăul anilor ’50, deoarece a stat acolo cîtva timp ca meteorolog. Textul pe care-l desprind acum dintr-un ansamblu inegal coagulat datează din 1973, iar peisajul bucureştean dispărut la care se referă a fost înregistrat – aş putea spune, absorbit – prin 1919-1922. Atunci, întoarsă din refugiu, de la Iaşi şi Odessa, familia Iorga locuia aproape de Gara de Nord, în str. Al. Depărăţeanu 2, „atît de tristă, de neîncăpătoare, încît echivala cu o claustrare într-o celulă“ (neîncăpătoare, desigur, pentru şase copii care locuiau la etaj cu părinţii şi bunica, plus biblioteca tatălui!). 

Băiatul de atunci, „de pe podul de fier de deasupra căii ferate“, privea trenurile cum pornesc „cu aceeaşi făgăduială de depărtări noi, de plecări curajoase în necunoscut, spre cucerirea lumii“ şi ele îi trezeau „pasiunea de exotic şi de libertate. Mirosul fumului de locomotivă era de o putere răscolitoare de suflet“. O călătorie mai scurtă, cu tramvaiul 17 de la gară, îl ducea la Liceul „Cantemir“ pentru examene, „trecute cu multă uşurinţă după autopregătirea mea în podul de deasupra apartamentului strîmt“, în „vagonul cu bănci descoperite, albe şi mai albe în soarele aprins al lui iunie“.  

„Tramvaiul cu cai era o hodoroabă cu roate pe şinele de fier pe care era tras de o singură pereche de cai care se opinteau la plecare şi îşi ritmau acceleraţia în pocnetele biciului unui vizitiu în picioare pe platforma din faţă. Cu o mînă, el ţinea hamurile, cu alta strîngea sau libera frîul, întorcînd o manivelă de fier, la opriri sau în pante. La urcuşuri ca cel înspre catedrala Sf. Iosif, se ataşau caii de supliment, totdeauna prezenţi; după ce ajungeau sus, erau readuşi, tîrîndu-şi hamurile după ei, în piaţa Walter Mărăcineanu. Tot aşa şi la Dealul Spirei, şi atunci se pornea cu chiote şi plesnituri de bici în goană nebună şi cu scîrţîieturi lungi metalice la curbe, spre bucuria celor cărora le vibra în dinţi ţipătul şinelor torturate. Pentru copii era o plăcere, în special cînd vagoanele erau deschise pe laturi, unde o treaptă lungă mărginea vagonul pentru suirea la băncile puse în front. Pe acolo trecea de la un rînd la altul încasatorul, ţinîndu-se de stîlpii subţiri laterali pe care se sprijineau acoperişul şi perdelele groase de in ce protejau de vînt şi de ploaie. Accesul la imposibil de strîmta platformă era prin nişte uşi pretins glisante care, ori îţi stîlceau degetele, ori, cînd se înţepeneau, dansau ca o capră nărăvaşă pe loc. După ce-şi umplea chiţimia pe roate, taxatorul sta la căldura dată de o lampă chioară care afuma. Suporturile pentru braţe se legănau şi te izbeau la tîmplă. Tropotul copitelor înştinţa oamenii de trecerea vagonului pe care-l luau din fugă. Cîţi căluşei n-am văzut cu ciolanele rupte din năvala la care alunecau pe poleiul pantelor de la Cişmigiu sau de la Arhive!

Numai pe traseul tramvaiului Gara de Nord-Antrepozite trecea aristocraticul vagon  spaţios, fabricat, la Milano, cred, cu echipament electric Thomson-Houston. Aflasem de el din cartea de cetire, aşa că, realizîndu-l în imaginaţie, l-am văzut fără mirare în anul primei veniri în Bucureşti de la Văleni, în 1912 sau 1913.“  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.