"La bulivar, birjar, la bulivar"

Trăim într-un oraş despre care începem să ştim din ce în ce mai mult, dar care dispare rapid, aşa că vom ajunge să-i cunoaştem perfect istoria cînd nu-l vom mai avea înaintea ochilor. Constatăm cum se împuţinează clădirile care contribuiau la fizionomia tradiţională a Bucureştilor, dar, în acelaşi timp, creşte numărul cărţilor şi al albumelor avînd drept subiect Bucureştii vechi. Un cîştig despre care nu îndrăznesc să spun că ar compensa pierderea, dar un cîştig, fără îndoială.

Dintre cercetările cele mai noi cu privire la constituirea oraşului modern, lucrarea profesorului Nicolae Lascu, Bulevardele bucureştene pînă la Primul Război Mondial,  reprezintă un excepţional succes. Apărută în condiţii grafice de mare calitate artistică, ea este bogat ilustrată, fotografiile şi planurile reproduse fiind inedite, de cele mai multe ori. Extrasele din procese-verbale ale Consiliului comunal de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, stînd mărturie despre conştiinciozitatea cu care edilii tratau distribuirea bugetului şi conservarea „suvenirilor istorice“, formează o anexă documentară foarte interesantă. Nu în ultimul rînd, ceea ce a ieşit la iveală din arhive dezvăluie mentalitatea celor ce şi-au asumat pentru prima oară sarcina de a-şi adapta patria la civilizaţia urbană. Încă din 1831 găsim această preocupare de modernizare: „soarta Bucureştilor să va semăna cu soarta tutulor oraşelor Europei, unde cetatea ce să zice veche este cea mai urîtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa“. Progresele prevăzute au mai întîrziat încă trei decenii, aşa că generaţia următoare avea motive să declare: „în capitala noastră toate sînt de creat din nou“.

Transformarea oraşelor din România a avut loc în acelaşi moment, anii ’80 şi ’90 ai secolului al XIX-lea, de la Ploieşti pînă la Constanţa şi de la Craiova pînă la Botoşani, şi trăsătura nouă pe care figura lor a căpătat-o au fost bulevardele, fie ca să facă legătura de la gară la centru, fie pentru a concentra activitatea comercială de-a lungul unei artere care străbătea nucleul central de la un capăt la altul. La Bucureşti, scopul pe care şi l-a propus, în 1860-1861, Comisia pentru stabilirea măsurilor de înfrumuseţare şi salubritate a fost să traseze un bulevard inelar care să izoleze centrul de mahalale. Autorii proiectului erau Gaetano Burelly – care va fi socrul lui Caragiale –, Iacob Melik – arhitect şi publicist paşoptist, a cărui casă a devenit un reper istoric al vechiului oraş – şi tînărul Dumitru Berindei – ieşit în 1859 de la Beaux-Arts, viitor ministru al Lucrărilor Publice. La ideea aceasta s-a renunţat, fiindcă inundaţiile din 1864-1865 au făcut să treacă regularizarea albiei Dîmboviţei ca prioritate. Va trebui mult timp şi pentru asta: o lege în 1879, a cărei realizare va fi încredinţată unei firme franceze (dacă nu mă înşală memoria, dosarul lucrărilor de canalizare a Dîmboviţei se găseşte la Paris, în biblioteca de la Institut de France!).

Un început de realizare a programului bulevardelor datează din 1864, de cînd există planul Bulevardului Academiei (adică al Universităţii), care va primi numele de Elisabeta, după căsătoria prinţului Carol. Ancheta documentară a profesorului Lascu urmăreşte îndeplinirea trudnică (din cauza economiilor) a axei est-vest, întinsă pînă la Cotroceni, apoi continuată în direcţia opusă cu bulevardele Pache Protopopescu şi Ferdinand. Familia lui Goe, de provinciali dornici să viziteze Capitala, se dă jos din tren ca să se suie în birjă pentru o plimbare „la bulivar“. Bulevardul Colţei, ai cărui părinţi au fost doi primari succesivi – N. Filipescu şi C. Robescu –, ne atrage atenţia prin definiţia formulată chiar din 1897: „bulevard-parc cu vile şi clădiri de locuit de o parte din clasa ceva mai avută“.

Cartea pe care o răsfoim este o creaţie totală. Ea nu se limitează la istoria unor artere centrale, ci ne informează cu exactitate despre structurile Primăriei, despre legislaţie şi condiţionări financiare (aflăm aşadar că ani cu adevărat buni în această privinţă au fost numai 1910-1912). Tot lui N. Filipescu îi revine meritul de a fi înţeles necesitatea unui plan general de sistematizare (1893), după cum îi aparţine şi intenţia de a construi un sediu special pentru Primărie. Un alt nume de menţionat totdeauna cu respect pentru activitatea sa în serviciul Capitalei este Cincinat Sfinţescu, şef al Cadastrului din 1914. În legătură cu Cişmigiul, sînt de notat planul inedit din 1858, datorat lui Ştefan Fălcoianu, viitorul general, şi contribuţia, mai importantă decît se ştia, la constituirea parcului pe care a avut-o botanistul Wilhelm Knechtel, adus aici de Carol I, după ce el fusese grădinarul lui Maximilian de Habsburg la Lacroma şi în Mexic. Capitolele despre mari edificii publice şi despre statui sînt extrem de revelatoare, nu numai prin splendida lor ilustraţie, ci prin concepţia autorului care recunoaşte ca un istoric dintre cei mai buni reflectarea situaţiei sociale în aceste monumente. Aspiraţia spre grandios, fie că era vorba de Parlament, de Catedrală, de Gară sau de Primărie, voia pe la 1900 să spună încrederea în viitorul României. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.