Expoziţia de la Cotroceni

De curînd semnalam interesul care s-a ivit dintr-odată pentru pictorul şi fotograful Szathmari (văd acum că s-a convenit asupra acestei forme a numelui). Aniversarea a 200 de ani de la naşterea sa a fost salutată atît de expoziţia de la Biblioteca Academiei, de prea scurtă durată Ð cum sînt întotdeauna aceste desfăşurări ale comorilor care se păstrează acolo Ð, cît şi de altă expoziţie la Cotroceni. Aceasta din urmă e cu mult mai bogată, însoţită şi de un frumos album, şi are avantajul că va rămîne vizibilă pînă în august. Unsprezece muzee din toată ţara şi principalele două biblioteci din Bucureşti s-au asociat pentru ocazie şi au pus laolaltă fragmente din opera lui Szathmari, aproape necunoscută de publicul larg. Rezultatul este o splendidă călătorie prin ţara noastră, aşa cum era înainte de 1887, data la care artistul s-a stins din viaţă. Uleiuri, acuarele, desene în peniţă, cromolitografii şi fotografii, cîte s-au adunat, prezintă o panoramă plină de culoare şi vioiciune, de la portrete oficiale pînă la o puzderie de costume ţărăneşti a căror tradiţie nu murise încă, dar pe care astăzi nu le mai vedem decît în muzee. Peisajele, şi ele, fie că sînt colţuri de oraş, maluri de rîu sau drumeaguri care se pierd în iarbă către zare, evocă un tărîm de nespusă poezie, care parcă nu a fost nicăieri, niciodată.

Datele pieselor, cînd sînt indicate, permit reconstituirea cronologică a biografiei lui Szathmari. Un prim reper ar fi o vedere a Cotrocenilor în 1834, urmat însă de o călătorie la Florenţa Ð pelerinaj inevitabil atunci pentru un artist Ð, fiindcă un desen creionat în 1839 a fost datat greşit în album cu zece ani mai devreme. De la 1844, cînd era de Bobotează la Bucureşti şi cînd a pictat portretul Elisabetei Ştirbei, prezenţa lui Szathmari aici e statornică. Chipurile lui Ştirbei şi Cuza şi ale doamnelor lor, în litografii, arată năzuinţa lui de a deveni pictor de curte, ceea ce încercase şi pe vremea lui Bibescu (portretul Mariţicăi din 1846). Ca să nu piardă această poziţie, obţinută din 1863, s-a repezit în 1866, în cele cîteva zile în care s-a crezut că noul domnitor se va numi Filip I, să copieze un portret al contelui de Flandra. ën continuare, a deţinut funcţia pînă în 1870, ceea ce i-a îngăduit să-l însoţească pe Carol pe cînd îşi descoperea ţara.

Ce a văzut la Bucureşti? Paşnice scene de viaţă cotidiană, ca sacagiii opriţi la o uşă dosnică de casă boierească, halviţarii, rahatgiii şi iaurgiii de pe străzi, îmbulzeala din Tîrgul Moşilor unde, într-un colţ, un moşneag scrie un nume pe o cruce, nişte mîrţoage dezlegate din ham în piaţă la Mavrodin (poate pe Podul Caliţei, Calea Rahovei de astăzi), carele şi butoaiele care ticseau curtea Hanului Manuc, femeile care-şi umplu doniţele la fîntîna Mitropoliei. Un frumos chioşc de zid, împodobit cu motive orientale sculptate în marmură, se găsea la ãfîntînile CantacuzinoÒ, adică probabil la lacul din Parcul Libertăţii. Szathmari a urmărit cursul Dîmboviţei de la Ciurel pînă la Radu-Vodă, unde, împreună cu raţele, se scăldau fetişcane despuiate. La biserica Batiştei şi la Stavropoleos a copiat lucrări ale lui Preziosi, realizate în perioada 1868-1869. Pe vremea aceea, fotografia bisericile Antim şi Colţea (cu turnul de alături, care mai exista), Mitropolia şi clădirea nouă a Universităţii, cu frontonul ei semeţ de templu grecesc.

Două acuarele reprezintă scene de interior. Una este chiar în palatul domnesc de la Cotroceni: tînărul aşezat la birou este Vodă-Carol, citind. ën faţa lui, între două sfeşnice, sînt întinse cărţi, o mapă roşie cu documente, patru miniaturi Ð poate portrete de familie la care se uită cînd îi e dor. Lîngă fereastra înaltă, acoperită de draperii, un pupitru cu două lămpi electrice pentru lecturi de seară. Policandrul de deasupra biroului are însă lumînări lungi de ceară albă. Soba e în spate (porţelan de Meissen?). Pereţii sînt acoperiţi de tablouri şi de panoplii cu săbii turceşti. ën dreapta prinţului, un mare baldachin îşi deschide perdelele către un iatac. Szathmari a fost deci martorul tăcut şi respectuos al unui moment de datorie zilnică, profesională. Altădată, în 1880, el a pătruns într-o casă boierească de pe Calea Victoriei. Cele două ferestre, despărţite de o mare oglindă, dau probabil spre stradă, grădina fiind sub fereastra din fund. Un imens tavan pictat, de care atîrnă candelabrul de cristal, cele vreo douăzeci de tablouri în rînduri strînse, ca şi covorul, dintr-o bucată, de pe podea dau impresia unui spaţiu nemărginit. Scrinuri, măsuţe, fotolii, un divan sau două: mai mult mobilier occidental. Dintr-un jilţ, stăpîna casei îşi aţinteşte privirea către cel care tocmai a intrat. Copiii ei au uitat într-un colţ un căţel de jucărie. Nr. 195 nu există pe Calea Victoriei; dacă, aşa cum cred, este nr. 192, atunci am văzut oglinzile şi candelabrul rămase în casa goală. Doamna ar fi deci Alexandrina Cantacuzino, soţia generalului Gheorghe Manu. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: wikimedia commons