Din ajunul Unirii

Istoria bucureşteană este prezentă aici nu numai de cîte ori e în primejdie o clădire veche – şi aceste ameninţări se înmulţesc –, ci şi cînd se iveşte cite o informaţie nouă despre acel trecut pe care, deşi nu prea îndepărtat, l-am uitat cu totul.

Acum cîţiva ani, am avut norocul să descopăr la Biblioteca Naţională a Franţei, în Departamentul de Hărţi şi Planuri, care se afla atunci în rue de Richelieu la Paris, un plan inedit al oraşului nostru: Bukarest, capitale de la Valachie. Data pe care i-am putut-o atribui, înainte de Unire şi după 1852, fiindcă apare acolo Teatrul Naţional, ar fi 1858, ţinînd seama de semnătura Georges Ghika: Iorgu Ghica era în acel an secretar de Stat al Ţării Româneşti, numit în această funcţie de către unchiul său Alexandru, fostul domnitor din 1834-1842 şi caimacam pentru a asigura tranziţia către alegerile care se pregăteau. Cimitirul Bellu, care va fi înfiinţat în 1859, nu figurează pe plan.

Nu-i vorba de un plan de tipul celor din 1770 (rusesc), 1789 (Purcel) sau 1791 (Ernst), care să contureze parcelele. Sînt marcate principalele artere de circulaţie, ca pe harta lui F.J. Sulzer din 1781. Cel mai mult se aseamănă cu planul tipărit în 1842 care însoţeşte Annuaire de la Principauté de Valachie, atît ca întindere şi conţinut, cît şi din cauza legendelor, ele fiind, ca şi acolo, în limba franceză. Sînt indicate şi formele de relief – dealuri, în partea de sud, cu izvoare şi mlaştini. Limita de nord o formează cursul şerpuitor al Colentinei cu mănăstirea Plumbuita şi cu palatul de la Ghica-Tei („superbe, avec jardin“). Ieşirile din oraş sînt menţionate, la Cotroceni, pentru drumul Craiovei, la Pantelimon, pentru al Brăilei, şi spre nord Şoseaua, între şiruri de copaci, avînd în stînga o biserică (Mavrogheni) şi cu explicaţia „promenade publique“. Dîmboviţa traversează oraşul, pe axul est-vest, de la Abator la noua grădină publică Scufa, la capătul Căii Plevnei (Podul de Pămînt), şi într-una din buclele ei, unde se întîlnea cu Dîmbovicioara, este marcat ostrovul de la Dobroteasa.

Structura concentrică a Bucureştilor se compune din trei inele. Cel mai cuprinzător, care corespunde extinderii celei mai recente din acea vreme, se întinde de la Podul Mogoşoaiei, cu bariera din viitoarea Piaţă a Victoriei, şi Tîrgul de Afară, pe Calea Moşilor, pentru a ajunge la extremitatea de sud la bariera Caliţei (Calea Rahovei) şi la mănăstirea Văcăreşti. De-a lungul malului drept al Dîmboviţei, au fost notate progresele modernizării, o şcoală de înot şi „Stadul Municipal“, acolo unde se află astăzi Arenele BNR. În interiorul aceluiaşi perimetru apar Statul Major şi cazarma de pe Uranus, Mitropolia şi Cîmpul lui Filaret (Parcul Carol de mai tîrziu). La nord de Dîmboviţa găsim bisericile Sf. Visarion (la vest de uliţa Herăstrău, ulterior Calea Dorobanţi), Precupeţii Vechi şi Noi (cu o referire la distrugerea acelui cartier în incendiul din 1847), precum şi Delea Nouă şi Veche. Al doilea inel corespunde străzilor de astăzi Berzei – Buzeşti – General Manu – Povernei – Visarion – M. Eminescu, pînă în Dorobanţi şi mai departe pînă la actuala Cale a Moşilor, în apropiere de biserica Popa Soare, de unde pleacă strada Mîntuleasa, continuînd cu str. Popa Nan pînă la Călăraşi şi Dudeşti. Ca repere în această zonă, biserica Sfinţii Voievozi, Curtea Administrativă (care ocupa casele Ghica de pe Podul Mogoşoaiei), „Hotel de Valachie“ (fostul Han Roşu de pe uliţa Franceză), bisericile Popa Petre, Icoanei, Pitar Moşului, Olari, Mântuleasa, Udricani şi Olteni. Metohul Episcopiei Rîmnicului, pe al cărui loc se va ridica Ateneul, şi palatul domnesc de pe Podul Mogoşoaiei sînt înscrise în următorul inel, al treilea. Acesta cuprinde bisericile Creţulescu şi Sărindar, sediul Poliţiei, consulatul Rusiei, Sf. Spiridon, Sf. Vineri, Spitalul Brâncovenesc, Piaţa Mică, consulatul Franţei, cel al Greciei, Teatrul Naţional cu hotelul din faţa lui, Cazinoul şi Colegiul Sf. Sava. Aşadar, centrul, unde erau reunite unele instituţii principale. Mai la nord se găseau Vama şi cele două poşte (rusească şi românească).

Documentul aduce şi alte informaţii: o populaţie de 115.000 de locuitori, 12.000 de case, 302 biserici, patru hoteluri, două teatre, 55 de edificii publice, zece poduri peste Dîmboviţa. Exactitatea acestor cifre furnizate de administraţie este confirmată de semnătura lui Gheorghe M. Ghica. El locuia la acea dată în casa de pe malul Dîmboviţei în care a fost apoi prefectura de Ilfov şi care s-a păstrat pînă astăzi. Născut în 1830, ca fiu al marelui ban Mihail Ghica şi al Catincăi Facà, a studiat în Germania, la Dresda, şi s-a căsătorit cu Zoe, sora lui Gheorghe Gr. Cantacuzino. Chiar dacă nu el a desenat acest plan (probabil actualizat după harta din 1842, al cărei autor fusese unchiul său prin alianţă, colonelul rus Vladimir de Blaremberg), lui i se datorează transmiterea sa la Paris prin ambasadorul Edouard Thouvenel, care era atunci implicat în susţinerea cauzei unioniste şi liberale.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: wikimedia commons