Nu sînt un istoric al arhitecturii. Ceea ce m-a făcut ani de zile să scriu despre Bucureştii vechi a fost mai puţin dragostea pentru un peisaj urban iremediabil condamnat de progresul tehnologic şi de rapacitatea oamenilor de afaceri şi mai mult fascinaţia pe care o exercită asupra mea viaţa trecută. Necrofilie? În mintea mea, locul morţilor e mult mai mare decît al viilor.
De atîtea ori am văzut anunţul „De vînzare“ că-i momeşte pe demolatori, aşa că, de cîteva zile, prieteni ai mei sînt alarmaţi de apariţia lui pe Bd. Lascăr Catargiu la nr. 58. Nu pot, totuşi, să cred că ar fi în primejdie o clădire înscrisă ca monument istoric şi aflată chiar în mijlocul unei zone protejate, lîngă Piaţa Victoriei, între alte case care beneficiază de acelaşi statut.
Calea Griviţei – Podul Tîrgoviştei de odinioară – era, acum numai o sută de ani, artera vitală de legătură între Gara de Nord şi centru. Pînă la răspîntia cu Buzeşti, a avut, pe ambele laturi, case negustoreşti frumoase care reflectau mîndria de a fi dobîndit, într-o singură generaţie, o avere de lăsat, odată cu locuinţa, urmaşilor.
Am mai avut prilejul să atrag atenţia asupra Editurii Simetria, care produce, la un înalt nivel, atît al conţinutului, cît şi al formei grafice, lucrări referitoare la trecutul şi prezentul arhitecturii româneşti. Am găsit astăzi în cutia mea de scrisori un nou volum pentru care ţin să mulţumesc donatorului anonim.
Timp de cinci ani, am căutat să atrag atenţia asupra siluirii oraşului de către elanul constructiv pe care l-au declanşat noile condiţii economice şi sociale. O voi face şi aici – pentru a cîta oară? –, sperînd că se va trezi în sfîrşit conştiinţa celor care au în mîinile lor soarta Capitalei.
Anul trecut făgăduiam că voi relua povestea acestei vechi străzi, iar deunăzi, oprindu-mă în Piaţa Romană, intrasem în casa doctorului Ion Nanu-Muscel (ştiţi, sau au ştiut bunicile voastre, cel cu „piramidonul Nanu-Muscel“ care se prepara la farmacie). Zona e dintre cele mai interesante din centru: s-a păstrat, pînă acum, relativ intactă.
„O, ilustre arheolog, care vei trage în viitorul depărtat din ruinele sublime ale Bucureştilor esenţa civilizaţiunii noastre actuale, ce o să gîndeşti tu despre capul meu şi despre al contemporanilor mei?“
O expoziţie de fotografii care s-a deschis la 7 iulie şi despre care va fi vorba săptămîna viitoare cheamă atenţia publicului asupra deplorabilei stări de conservare a unor case pentru care se pune întrebarea dacă mai merită să fie conservate. Insinuarea pare a fi că e prea tîrziu să mai facem altceva decît să le demolăm. Restaurarea lor ar fi acum o operaţie complexă şi costisitoare.
Demolările de pe strada Berzei continuă. În zilele de 24 şi 25 iunie au fost nimicite casele aflate la nr. 81 şi 89. Deschid lista oficială a monumentelor istorice din Bucureşti, unde le găsesc pe amîndouă că figurează ca datînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
Mi-au trebuit o anchetă de o lună şi ajutorul a patru prieteni ca să pot continua identificarea caselor de pe strada numită odinioară a Cometei (din care comuniştii au făcut „Căderea Bastiliei“, după ce, cîţiva ani, se chemase „Lord Thomson de Cardington“ în amintirea acelui ofiţer britanic drag Marthei Bibescu, care a murit ca ministru al Aerului într-un groaznic accident aviatic).
Orice li s-ar spune şi de către oricine, demolatorii sînt hotărîţi să nu mai lase în picioare nici una dintre casele care făceau tot farmecul vechiului oraş.
O broşură cu acest titlu a fost publicată în 1935 de Institutul Urbanistic al României (exista o instituţie cu aceste preocupări, cu sediul în str. N. Filipescu, 23, şi a scos zeci de lucrări din „Biblioteca Urbanistica“). Autorul, Gh. Vîrtosu, inginer, a fost probabil frate cu istoricii Emil şi Ion, primul fiind profesor la Universitatea din Bucureşti, iar al doilea, pentru cîtva timp, arhivist la Biblioteca Academiei. Broşura poartă o dedicaţie: „Domnului Arh. O. Doicescu, în semn de deosebită
Zilele astea, cînd ne pregătim pentru referendumul care va stabili cum să fie condusă Capitala, mi s-a părut că ar merita să se ştie cum funcţiona la început Primăria, care a apărut printr-o lege a lui Cuza din 1864. De aceea am vrut să văd Desbatterile consiliului communal din Bucuresci urmate în şedinţele ţinute de la 14 apriliu pînă la 23 iuniu 1866 – o carte de peste 300 de pagini, publicată în 1866.
O carte uitată, pe care Humanitas o recheamă la viaţă (Roumanian Journey, London, 1938), a apărut zilele acestea în traducerea Mariei Berza. E prima oară cînd avem prilejul să aflăm impresiile pe care le-a notat, îndată după întoarcerea din această Călătorie în România, un eseist, dramaturg şi poet – Sacheverell Sitwell.
Crimele de acest fel se înmulţesc şi adeseori aflăm istoria unor asemenea case numai după ce ele nu mai sînt.
Distrugerea lor, pe furiş, mişeleşte, n-o să mai lase decît cutii de beton pe care noii noştri capitalişti le plănuiesc pentru a închiria birouri, cu toate că nevoia de birouri a fost deja satisfăcută, aşa că aceste spaţii vor rămîne goale.
La Ministerul care-şi zice „al Culturii şi al Patrimoniului Naţional“, din neputinţa de a stăvili iniţiativa modernizatoare asupra căreia au căzut de acord Primăria Generală şi o mare întreprindere hispanică de construcţii, funcţionari indiferenţi au acceptat ca un petic de iarbă şi o inscripţie grandilocventă să fie tot ce va mai aminti de Academia Domnească de la Sf. Sava.
În ajun de Paşti, Asociaţia „Salvaţi Bucureştiul“ (preşedinte Nicuşor Dan) a cîştigat o nouă victorie, obţinînd de la Tribunalul Bucureşti hotărîrea prin care s-au suspendat autorizaţiile de desfiinţare emise la 15 februarie cu privire la două case din Şoseaua Kiseleff, n-rele 45 A şi B. E rezultatul unei poveşti odioase care a început din 2005.
Una dintre cele mai instructive cărţi despre Sud-Estul european pe care le cunosc este aceea scrisă de sociologul belgian Emile de Laveleye – La Péninsule des Balkans. Autorul a călătorit în Ungaria, Croaţia, Bosnia, Serbia, Bulgaria, Turcia şi România. Experienţa lui nu se limita la această singură anchetă pe teren: a trăit doi ani la Istanbul şi vizitase Transilvania încă din 1867.
Codrii n-au înverzit încă, ba chiar săptămîna trecută crestele munţilor erau albe de parcă ne-am pregăti de Crăciun, nu de Paşti, iar la noi în oraş castanii sînt întîrziaţi. Să ieşim totuşi la plimbare atunci cînd soarele se strecoară printre nori. Unde? Strada Doamnei, numită aşa după biserica învecinată.
Cînd v-aţi uitat ultima oară la prietenul nostru Barnaby? E o desfătare să priveşti pajiştile mereu verzi – unii au cîrtit totuşi că în serialul ăsta nu plouă niciodată – şi casele bătrîneşti, fermecătoarele cottages. Însă şi acolo sînt oameni răi care conspiră ca să le dărîme, fiindcă au un proiect imobiliar, vrînd să construiască un supermarket care va ruina micile băcănii locale.
Din lungul şirag al călătorilor care şi-au publicat impresiile despre Bucureşti, să ne oprim astăzi asupra lui G. Le Cler, a cărui carte La Moldo-Valachie. Ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, apărută la Paris în 1866, cunoaşte anul acesta prima traducere integrală în româneşte la Institutul European din Iaşi.
Editura Vremea publică de cîţiva ani Colecţia „Planeta Bucureşti“, care a pus în circulaţie o serie de lucrări de istorie a Capitalei, fără să capete atenţia cuvenită din partea presei. Printre alte titluri a fost produsă şi reeditarea Istoriei Bucureştilor de N. Iorga, care nu mai apăruse din 1939, data primei ediţii.
Stă să treacă, sau, poate, a şi trecut o lege care riscă să complice situaţia, şi aşa problematică, a patrimoniului urban din România. Este, la ora la care scriu, încă un proiect înaintat Parlamentului de Ministerul Dezvoltării sub titlul pompos „Legea privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor“. Creştere?
Strînsele noastre legături cu Franţa au fost de patronaj de la Napoleon al III-lea pînă la De Gaulle şi succesorii săi – unde mai are Generalul o statuie, în afară de Franţa sau poate vreo fostă colonie „de peste mări“? De cînd avem aceste relaţii, s-au perindat nenumăraţi vizitatori interesaţi să cunoască fie exotismul balcanic, fie imitaţia francofonă.
Împrejurările nu ne ajută ca, atunci cînd se semnalează aici situaţia unui monument istoric ameninţat, chestiunea să se încheie rapid, cu întoarcerea la ce ar fi fost normal. De aceea, de mai multe ori a fost nevoie să revin asupra degradării unor case istorice, intenţionat părăsite.
Despre Bucureşti au apărut în ultima vreme o mulţime de cărţi, şi numărul lor creşte neîncetat. N-ar trebui să treacă neobservată printre ele aceea recent apărută la Editura Curtea Veche, care uneşte calităţile estetice ale unui album cu informaţia riguroasă a unui studiu istoric.
Nemaiputîndu-şi stăpîni indignarea, tînăra care mi-a dat voie să răspîndesc aceste informaţii a reacţionat. Cum? Aş vrea să spun: normal. Dar nu, normal înseamnă ca toată lumea, însă gestul ei şi al prietenilor ei iese din comun, devine exemplar.
De cîte ori am auzit repetată, despre Bucureşti, această caracterizare: „oraşul contrastelor“! Aşa am rămas, iar situaţia care-i impresionează pe toţi vizitatorii străini era aceeaşi încă din vremea Unirii.
Se împlinesc 50 de ani de la moartea unuia dintre oamenii cei mai înzestraţi ai culturii române, ca arhitect, teoretician şi istoric al arhitecturii, pictor, filozof, pedagog, într-un cuvînt un umanist modern, un fel de Leon Battista Alberti strămutat în vremile noastre.
Hala Matache se demolează! Fără să fi fost declasată, aşadar prin nesocotirea legii care i-a acordat calitatea de monument istoric acestei construcţii care, oricum, datează din 1887. Acum nu mai mult de o lună, era un proiect de a o păstra, deplasînd-o pentru a lărgi carosabilul viitoarei Diametrale. Pur şi simplu, s-a renunţat.
„Nu vă putem, din păcate, ajuta cu mai mult“ au fost cuvintele cu care preşedintele nostru, domnul prof. dr. arh. Virgil Polizu, s-a despărţit de delegaţii Platformei pentru Bucureşti. De fapt, cum noi sîntem cei cu misiunea să protejăm monumentele, oamenii aceia veniseră ei să ne ajute pe noi. O zi mai tîrziu se băteau primele piroane în pereţii halei Matache, monument istoric.
Sub titlul „Răsfoind presa (II)“ avertizam acum opt luni că se apropie ofensiva contra cartierului Buzeşti-Berzei. Nu am de spus altceva despre această operaţie radicală, astăzi, cînd ea continuă, după ce, de o săptămînă, de la răspîntia Calea Griviţei-Buzeşti şi pînă la vechea clădire a Politehnicii de pe str. Dr. Polizu se întinde un maidan.
Totul a început ieri, cînd am văzut obişnuitul anunţ „For Sale/For Rent“ pe faţada de la nr. 33 din Bulevardul Lascăr Catargiu, adresa de lîngă Hotelul Minerva. Pînă anul trecut, imobilul mai era locuit, dar acum frumoasa poartă de fier forjat este legată cu lanţuri.
Sensibilitatea faţă de valoarea monumentelor istorice şi, prin urmare, preocuparea de a evita distrugerea lor au apărut numai de la Renaştere, cînd cei dintîi învăţaţi moderni au dobîndit conştiinţa diferenţei dintre vremea în care trăiau şi un trecut pe care-l admirau.
Solidaritatea celor care urmăresc această rubrică şi simt ca şi mine mîhnirea de a trăi într-un oraş care devine de nerecunoscut se manifestă prin scrisorile care-mi semnalează demolări de clădiri vechi sau cuprind corespondenţa purtată de dînşii cu Primăria, cu privire la aceste intervenţii. Astfel, a început să se formeze o arhivă, din care transmit cititorilor mei două documente, cred, semnificative.
A fost odată o statuie a lui Lenin de Baraschi. Povestesc bătrînii că, ştiţi dumneavoastră de ce, momentul favorabil trecuse înainte ca statuia să fie gata, şi atunci artistul a trecut la modificări radicale: l-a bărbierit pe Lenin, i-a pus o pălărie în cap ca să ascundă chelia, şi a fost să fie Caragiale.
Pe culoarele Facultăţii de Istorie din Bucureşti au apărut afişe care atrag atenţia studenţilor asupra existenţei unui proiect care ar trebui să-i intereseze. Se caută colaboratori pentru finalizarea unui studiu început acum patru ani pentru evidenţa patrimoniului arhitectonic al Capitalei.
Strada Dr. Grigore Mora este – sau va trebui să spunem: a fost? – o stradă frumoasă din cartierul care se întinde între Parcul Filipescu şi Televiziune. Acest cartier rezidenţial din epoca interbelică a început să fie invadat de noii bogătaşi, după ce numeroase case fuseseră ocupate după naţionalizare de „tovarăşii“ cu repartiţie de la Partid. Provenienţa socială ori politică a locuitorilor acestor case nu ne interesează.
Deschid un manual de urbanism şi citesc acolo ce e un oraş. Potrivit acelei definiţii, oraş este acolo unde populaţia ajunge la o anumită densitate, unde există imobile din beton, unde sînt ascensoare, unde sînt cinematografe, unde este canalizare, unde sînt transporturi în comun şi unde există o poliţie a circulaţiei. Pe lîngă avantaje, progresele tehnicii au introdus o întreagă reţea de constrîngeri şi o estetică nouă, întîmpinată de admiratori pasionaţi şi, deopotrivă, de o neîncredere tenace
Nu trece o săptămînă fără ca Muzeul Ţăranului Român să anunţe spectacole, conferinţe, filme, aşa încît nu vom exagera spunînd că el a devenit cel mai cunoscut centru al vieţii culturale bucureştene. O dovedeşte marele număr al celor care-i calcă pragul, chiar dacă unii sînt atraşi de librăria Cărtureşti, care şi-a deschis un sediu acolo, iar alţii de tejghelele din curtea din spate, încărcate de produsele unei gustoase bucătării ţărăneşti.
Sînt numai cîteva zile de cînd, la televizor, am auzit pe cineva – de ce nu i-aş spune numele? Tudor Octavian – care declara: „Bucureştiul era un oraş de chirpici, domnule!“. Acest glas mustind de dispreţ voia să justifice orice operaţii de modernizare a Capitalei, chiar dacă, radicale cum se plănuiesc ele, ar presupune mereu demolări, unele după altele.
Acest urbanism a cărui sarcină, mai grea astăzi decît oricînd, este a pune rînduială într-o capitală răvăşită, care ar vrea să fie şi veche şi nouă de tot, a început cu Cincinat Sfinţescu înainte de Primul Război Mondial, şi amintirea acestei personalităţi ar trebui împrospătată din cînd în cînd. Dar pe lîngă el au mai fost şi alţii, care şi-au pus problema modernizării Capitalei în România Întregită.
În ajunul ultimului război, cea mai frumoasă statuie din Bucureşti era, fără doar şi poate, a lui Carol I. De Mestrovici, marele sculptor iugoslav căruia i se datorează şi statuia lui Ion I.C. Brătianu, din fericire salvată şi revenită acasă, spre deosebire de monumentele regilor (Carol şi Ferdinand), pe care le-au topit comuniştii.
Cele mai multe dintre casele despre care aflaţi aici au fost dărîmate pe furiş, aşa că nu îmi rămîne decît să le scriu necrologul. Aproape toate celelalte sînt acum goale şi încuiate în aşteptarea cumpărătorului care le va demola, sau, dacă le mai protejează un PUZ ori un certificat de monument istoric, sînt lăsate să le roadă dintele timpului pînă cînd această neglijenţă le va ruina.
De cînd am început această serie de articole cu privire la abuzurile comise de promotorii imobiliari în Bucureşti, am apelat la cititorii care pot adăuga propriile lor informaţii despre clădirile care dispar una după alta. Răspunsurile au venit în număr destul de mare – chiar din străinătate! – şi ele arată că opinia publică nu mai e insensibilă la această luptă, despre care refuz să cred că ar fi pierdută, chiar dacă, de atîtea ori, lăcomia ori ignoranţa şi-au deschis drum.
Titlul rubricii noastre, pe care nu l-am ales eu, fiind prea teatral dramatic, nu are în vedere numai distrugerea decorului tradiţional în care am trăit, ci toate celelalte lovituri pe care le primeşte existenţa locuitorilor oraşului. Nu sînt deloc puţine, şi una pe care nu sîntem lăsaţi să o uităm, în nici o zi, este viteza cu care se deplasează maşini şi motociclete.
Credeţi în stafii? În orice caz, mi se pare că, dacă oamenilor care au fost le este îngăduit cîteodată să se întoarcă, fie că-i vedem sau nu, acolo unde au trăit, acelaşi lucru ar fi cu putinţă pentru sufletele caselor dărîmate. Nu se poate ca viaţa celor care, înăuntrul acelor case, au muncit, s-au bucurat şi au suferit să nu se întipărească în ziduri ca fumul, aşa încît, după două generaţii sau trei, urma ei să rămînă neştearsă.
Să nu ne mai uităm, măcar de data asta, la maidanele care ştirbesc fronturile de case prin centrul oraşului, acolo unde blocuri înalte vor lua locul caselor vechi, şi să răsfoim documentele care ne spun cine şi cum trăia în capitala Ţării Româneşti acum două sute de ani. Eram atunci în toiul Războiului Ruso-Turc din 1806-1812, deci sub ocupaţie militară rusească.
Un cititor fidel a remarcat că, în aceste articole, în ciuda paragrafului optimist lipit de obicei la sfîrşit, tonul general e melancolic. Nici nu se poate altfel, fiindcă ofensiva unor investitori imobiliari urmăreşte, de ani de zile, să creeze un oraş depersonalizat, în numele unor false argumente care invocă utilitatea, eficienţa etc. De data asta, am de gînd să procedez invers şi să încep cu veştile bune. Ele vin şi de la Primăria Generală, şi de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului.
Aceste cuvinte, „desfiinţare de construcţie“, le-am văzut pe o pancartă lipită de gardul provizoriu care ascunde un maidan. Pe str. Tudor Arghezi, nr. 4. Era acolo o frumoasă casă boierească, al cărei stil neoclasic trimitea la cîteva, rare, exemple de la mijlocul veacului al XIX-lea.
