Bucureștii la 1810
Să nu ne mai uităm, măcar de data asta, la maidanele care ştirbesc fronturile de case prin centrul oraşului, acolo unde blocuri înalte vor lua locul caselor vechi, şi să răsfoim documentele care ne spun cine şi cum trăia în capitala Ţării Româneşti acum două sute de ani. Eram atunci în toiul Războiului Ruso-Turc din 1806-1812, deci sub ocupaţie militară rusească. Pacea încheiată la Iaşi în 1792 între aceiaşi beligeranţi nu durase decît 15 ani. Generalul Kutuzov, care nu bănuia ce mare rol istoric îl aşteaptă la bătrîneţe, fusese însărcinat cu guvernarea Principatelor şi, pregătind luarea lor în primire de către administraţia ţaristă, a dat dispoziţii în vederea unui recensămînt al clădirilor şi al locuitorilor din Bucureşti. Informaţiile de caracter demografic din acea statistică au fost recoltate din 1958 din arhiva de la Moscova, dar n-au fost încă folosite pe deplin de către istoricii noştri.
Ca populaţie a oraşului au fost înregistrate 24.412 persoane, ceea ce reprezintă desigur o cifră inferioară realităţii, avînd în vedere că microfilmele cuprind numai fragmentar datele culese de anchetatori. Oricît ar fi fost de mari pierderile suferite de-a lungul secolului al XVIII-lea din pricina invaziilor străine, a incendiilor, inundaţiilor şi a epidemiilor, nu se poate ca populaţia să fi rămas la nivelul din epoca lui Brâncoveanu.
Mai probabil, ea se va fi dublat. Din cele 89 de mahalale pe care o altă „catagrafie“ le înregistra în acelaşi an, nu sînt examinate aici decît 34, dar foarte amănunţit, casă cu casă. Numărul clădirilor puse la socoteală era de 10.103 pentru întregul oraş, iar media locuitorilor pentru fiecare casă poate fi apreciată între 4 şi 5, pe două generaţii, sau chiar trei. Uneori, împreună cu familia locuiau slugi sau alţi lucrători.
O situaţie care ne interesează aici este aceea a meseriei specializate în construcţii. Un singur „arhitecton“: românul Nicolae, menţionat cu soţia sa, Catinca, şi cu o pereche în serviciul lor. Adresa este neprecizată, dar în vecinătate locuiau grecii Paraschiv şi Costea, amîndoi cu titlul de „meimarbaşa“, adică tot arhitecţi, dar de un grad superior, a căror formaţie profesională fusese dobîndită în Imperiul Otoman. Datele furnizate de acest recensămînt îngăduie atît o clasificare a bucureştenilor ca poziţie socială cît şi o imagine a mozaicului etnic pe care-l constituia populaţia oraşului.
Boierimea, din care apar 71 de familii, cuprinde 867 de persoane – bărbaţi şi femei. Ca oameni ai bisericii avem 299 de preoţi şi diaconi şi 294 de preotese. Categoria profesională cea mai numeroasă şi totodată foarte diversificată era cea a meşteşugarilor – 4667, de ambe sexe. De la ceasornicari şi giuvaergii la clopotari sau lăcătuşi, de la cărămidari, zidari ori şindrilari la dogari, rotari şi vizitii, de la tabaci la blănari, de la sobari la olari, de la bragagii sau iaurgii la cafegii şi simigii, de la coşari la lumînărari, de la zugravi la lăutari – se perindă prin faţa noastră o întreagă lume din hărnicia căreia s-a întrupat viaţa unei societăţi pe care o uităm. Cît despre ţigani, 1121, numărul lor relativ mic se explică prin faptul că documentul se referă doar la o parte din teritoriul oraşului, precum şi prin apartenenţa lor la categoria robilor; probabil că alţii au fost înscrişi la rubrica „săraci lipsiţi de hrană“. Lacunele recensămîntului nu permit să se considere cifra de 862 drept numărul total al evreilor localnici, la care s-ar mai adăuga cei aflaţi sub protecţie străină: supuşii austrieci sau chiar francezi. Alogenii erau mii, îndeosebi datorită prezenţei acelor sud-dunăreni, bulgari şi sîrbi, care se refugiaseră în Ţara Românească după 1807, pentru a nu fi victimele represaliilor cu care otomanii răspundeau vremelnicei ocupări de către armata rusă a malului drept al fluviului. Să se reţină de asemenea marele număr de ciobani, văcari, porcari, plugari, pescari, stupari, vieri şi grădinari: acum două veacuri, Bucureştii nu-şi pierduseră caracterul semiagrar.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
