Din nou călărețul de bronz
În ajunul ultimului război, cea mai frumoasă statuie din Bucureşti era, fără doar şi poate, a lui Carol I. De Mestrovici, marele sculptor iugoslav căruia i se datorează şi statuia lui Ion I.C. Brătianu, din fericire salvată şi revenită acasă, spre deosebire de monumentele regilor (Carol şi Ferdinand), pe care le-au topit comuniştii. La 9 mai 1939 s-a dezvelit în Piaţa Palatului, în faţa Bibliotecii Fundaţiei Regale, statuia ecvestră a întemeietorului de stat şi de dinastie, în prezenţa urmaşului său şi a miniştrilor, dintre care cei mai bătrîni făcuseră parte din Guvern sau din Parlament înainte de sfîrşitul domniei lui Carol. De la naşterea acestuia se împlinise primul secol. Erau martori în ziua aceea şi cîţiva supravieţuitori ai Războiului de Independenţă. Pentru a readuce la locul său statuia regelui, unii dintre noi am propus ca ea să fie refăcută după macheta de la Zagreb, cu consimţămîntul moştenitorilor artistului. Din motive obscure – şi care vor rămîne aşa cîtă vreme anumite interese se opun restituirii monumentului autentic –, s-a preferat o statuie nouă care să semene cu cea veche (!). Comanda i s-a încredinţat dlui Florin Codre, care avea deja un Carol I oferit la Turnu-Severin, dar plantat pînă la urmă la Călăraşi. Aşadar, ceea ce vom vedea în Piaţa Palatului este opera unui artist contemporan, cu destinaţie mobilă. Comisia însărcinată să avizeze monumentele de for public s-a pronunţat o dată contra acestei soluţii, după care nu i s-a mai cerut părerea.
Avem două probleme. Una este de ordin moral. Vrem ca regele Carol să se întoarcă unde a fost? Dacă acest gest simbolic, pe care-l aşteptam de mult, este îndeplinit, n-are importanţă cine este sculptorul sau dacă are talent. Noi, însă, am fi dorit să i se redea oraşului o podoabă de excepţională valoare. Acesta este un punct de vedere estetic şi istoric. Mestrovici rămîne un reper ilustru în arta secolului XX. Codre nu va avea un loc comparabil în arta europeană nici dacă ar mai trăi un secol, nici dacă ar făuri o lucrare originală, cu atît mai puţin cînd e vorba de o imitaţie. De altfel, contextul în care se va plasa noua statuie s-a schimbat faţă de situaţia din 1939. După bombardamentul din 1944 au urmat reamenajări succesive. Piaţa de astăzi a devenit un depozit de statui, cu operele lui Ghilduş, Spătaru, Buculei, Nicodim, o troiţă, placa triunghiulară de marmură de pe treptele Comitetului Central... Cît despre reproducerea întocmai a statuii precedente, n-ar fi prima oară cînd se procedează aşa. La Berlin, un monument celebru este cvadriga de pe Poarta Brandenburg.
Caii de bronz au apărut acolo din 1791, Napoleon i-a luat la Paris în 1806 pentru a umili Prusia învinsă, dar au fost aduşi înapoi în 1814 după înfrîngerea francezilor. În 1945, la intrarea sovieticilor în capitala Reich-ului, a fost distrusă opera originală, din care se mai păstrează doar un cap de cal, expus astăzi la muzeul de istorie a oraşului. Copiile de ghips făcute din 1942 şi ascunse împreună cu alte comori de artă au servit în 1958 cînd întregul ansamblu, turnat din nou, s-a întors de unde plecase.
Astă-seară, trecînd prin piaţă, am dat peste un grup de muncitori şi de gură-cască adunaţi în jurul macaralei care urma să ridice statuia pe soclu. Un soclu ieftin şi banal. Arhitectul Horia Teodoru îmi povestea odată că l-a condus pe Mestrovici ca să aleagă granitul pentru soclul lui Carol I. I l-a arătat pe acela al lui Take Ionescu şi oaspetele a avut delicateţea să aprecieze calitatea pietrei, fără să comenteze calitatea artistică a statuii care ieşise din atelierul unui sculptor francez minor, Ernest Dubois.
De ce, la noi, chiar dacă se face un gest frumos, se strică prin stîngăcia unuia sau şmecheria altuia?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
