București 1937
O carte uitată, pe care Humanitas o recheamă la viaţă (Roumanian Journey, London, 1938), a apărut zilele acestea în traducerea Mariei Berza. E prima oară cînd avem prilejul să aflăm impresiile pe care le-a notat, îndată după întoarcerea din această Călătorie în România, un eseist, dramaturg şi poet – Sacheverell Sitwell (1897-1988). Acest nume este bine cunoscut în istoria literaturii engleze, mai ales datorită surorii sale, poeta Edith Sitwell, de la care avem frumoase evocări istorice (Fanfare for Elizabeth şi The Queens and the Hive), alături de o carte amuzantă şi originală, English Eccentrics. Fratele mai mare, Sir Osbert (1892-1969), în autobiografia pe care a scris-o după război, aduce belşug de informaţii despre familiile aristocratice din care se trăgeau toţi trei. Chiar prenumele ciudat al călătorului aminteşte pe un strămoş care era în Camera Comunelor sub ultimii Stuarţi, avînd origini mult mai îndepărtate în Normandia. Montegufoni, în Toscana, este castelul în care autorul nostru se retrăsese la apusul vieţii. Aşadar, omul avea în memorie peisaje şi muzee din Italia, Spania, Grecia.
În România a ajuns în septembrie 1937, ca oaspete al prinţesei Callimachi, Anne-Marie Văcărescu, care e responsabilă şi pentru altă povestire a unei călătorii din aceiaşi ani: cartea lui Derek Patmore – Invitation to Rumania – care ar merita şi ea tradusă. Sitwell a văzut toată ţara, de la Sighişoara la Cernăuţi. Ce are de spus despre Capitală nu e mult, dar este apreciat cu luciditate: „Aproape fiecare casă are mai mult loc în jurul ei decît în orice alt oraş. Aceasta îngăduie utilizarea generoasă a spaţiului pentru curţi interioare, acareturi, grajduri şi altele, sporind desigur pitorescul tihnit al locului. Există din păcate şi semne de cumplită sărăcie. Nici un oraş nu poate creşte rapid pînă la o populaţie de şapte sute de mii de locuitori fără ca dezvoltarea să fie însoţită de mizerie. Construcţiile noi răsar de fiecare parte a străzilor. Dacă priveşti în jos din grădina amenajată pe acoperişul unui bloc modern, ai parte, în toate direcţiile, de priveliştile şi de zgomotele caracteristice şantierelor de construcţii. Unele clădiri sînt chiar exemple reprezentative ale stilului modern în arhitectură. Din fericire, graţie suprafeţei generoase pe care se întinde oraşul, această reconstrucţie nu a antrenat distrugeri importante ale vechilor clădiri“. Problema cu care ne confruntăm azi, cînd populaţia s-a triplat, era mult mai puţin gravă în epoca interbelică.
Altă constatare pentru care trebuie să-i dăm dreptate lui Sitwell e în legătură cu absenţa monumentelor istorice de vîrsta celor care se pot întîlni în vestul Europei: „O casă era ridicată ca să reziste cîţiva ani şi era refăcută de fiecare generaţie“. De aceea, „trecutul Bucureştiului, sau acea parte a trecutului său care i s-a transmis de la Iaşi, este la fel de importantă pentru psihologia sa de astăzi tot aşa cum trecutul Romei, al Madridului, Londrei sau Sankt-Petersburgului este important pentru tendinţele lor şi aspectul lor contemporan“.
După ce i s-a perindat prin faţa ochilor o cîmpie prăfoasă şi aridă, cu multe mlaştini, Sitwell a intrat în oraş, ale cărui contraste l-au impresionat ca pe toţi vizitatorii care l-au precedat: „Suprafaţa sa imensă şi spaţierea generoasă a caselor ţin încă de Orient, în timp ce zgîrie-norii, mai mult ca model decît ca realitate, şi blocurile moderne de locuinţe se înalţă în toate direcţiile. Bucureştiul e descris în vechile cărţi de călătorie ca oraşul pădurilor şi al livezilor. Vedem biserici, sau mai degrabă capele, ridicate în inima unor zone comerciale gălăgioase, ştiind că pînă la mijlocul veacului trecut acestea erau ascunse vederii în mijlocul unui petic de pădure“. Pe Sitwell nu-l interesau numai formele arhaice de pietate, pe care le-a găsit, de pildă, la lipovenii din Deltă, ci şi vechea artă religioasă: s-a oprit la Stavropoleos, la Antim, la Văcăreşti. Cît despre mahalalele pitoreşti, el nu era exigent: „Viaţa în cartierele sărace din Bucureşti trebuie să fie destul de plăcută. Hrana e din belşug şi foarte ieftină; de fapt, în România, viaţa e mai ieftină decît oriunde altundeva în Europa“.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
