Începuturile Bulevardului Lascăr Catargiu

Anul trecut făgăduiam că voi relua povestea acestei vechi străzi, iar deunăzi, oprindu-mă în Piaţa Romană, intrasem în casa doctorului Ion Nanu-Muscel (ştiţi, sau au ştiut bunicile voastre, cel cu „piramidonul Nanu-Muscel“ care se prepara la farmacie). Zona e dintre cele mai interesante din centru: s-a păstrat, pînă acum, relativ intactă, avînd un fond construit format din locuinţe cu un caracter de paradă, pentru a scoate în evidenţă poziţia socială a proprietarului. Bulevardul Colţei – cum se numea la început, înainte de a primi numele fostului prim-ministru, onorat şi cu o statuie – a apărut în 1898 în cadrul unei vaste campanii de corectare şi uniformizare a traseelor stradale, care avea drept scop ordonarea structurii urbane şi înlesnirea circulaţiei. Mă întorc acum la povestea neterminată, fiindcă generozitatea unor tineri cercetători în istoria arhitecturii, aflaţi sub îndrumarea profesoarei lor Anca Brătuleanu, mi-a pus la dispoziţie planurile unor case de pe Lascăr Catargiu, dintre primele de pe partea dreaptă, avansînd în direcţia Pieţei Victoria.

Unul dintre aceste dosare poartă semnătura Ed. Ramonatxo, ca arhitect şi totodată beneficiar, pentru nr. 4 de astăzi, aşadar clădirea care urmează îndată după casa Petraşcu. Aceea va fi însă construită abia în 1913, de arhitectul Spiridon Cegăneanu, pentru Nicolae Petraşcu, publicistul care conducea pe atunci revista Literatură şi artă română. Cine era Ramonatxo nu mai ştie nimeni cu precizie: colaborator al lui Gottereau, prieten cu Mincu şi cu sculptorul Carl Storck, venise probabil din Franţa şi numele său ar indica originea din regiunea franco-cantabrică (nu era din Catalonia şi Xavier Villacrosse, de numele căruia se leagă cîteva clădiri importante din Bucureştii de secol XIX?). Oricum, prezenţa lui aici nu a fost determinată de un singur contract, căci a lucrat şi în provincie, la cimitirul Viişoara din Piteşti, aşa că şi-a construit propria casă în mijlocul Capitalei. Cred că-i pot atribui şi casa Nanu-Muscel, datorită planului asemănător. Paginile proiectului privitor la nr. 4, în succesiunea lor, ne permit să păşim odată cu un vizitator în vestibul şi să urcăm scara centrală. La parter, biroul în stînga şi salonul în dreapta se deschid spre stradă cu două ferestre mari. Din salon se trece în sufragerie, care comunică, pe sub scară, prin oficiu, cu bucătăria. La etaj se găsesc trei camere, baia şi o toaletă. Mansarda este dominată de un turnuleţ, iar faţada etajului e străpunsă de trei ferestre. Din istoria mai recentă a casei îmi aduc aminte că o pancartă, la intrare, anunţa nişte lecţii de acordeon „după metoda King Vidor“. Încă de curînd au fost acolo o farmacie, apoi un magazin de antichităţi, cu o existenţă efemeră.

Numărul 6 de azi era 16 în 1900, an în care Al. Gr. Ionescu, care locuia alături, a depus la Primărie o cerere pentru a-şi clădi încă o casă, „cu trei caturi“, de zid, despărţită de stradă printr-un grilaj de fier pe soclu de piatră şi retrasă din aliniere cu patru metri. Tot Ramonatxo a primit sarcina de a construi acest imobil. Conform planului, subsolul are patru încăperi, la parter şi la etaj tot patru, legătura fiind făcută printr-o scară circulară. Faţada cu o decoraţie încărcată – o fereastră în dreapta intrării, două în stînga – şi acoperişul înalt atrag atenţia. Cu doi ani mai înainte, în aprilie 1898, o cerere asemănătoare, fără numele arhitectului, se referă la nr. 10, fiind semnată de inginerul Alexandru Mareş, despre care sîntem informaţi cu acelaşi prilej că locuia în strada Clopotarii Vechi, la nr. 1. Terenul era situat la colţul bulevardului cu strada Visarion. Alături, o casă de aceeaşi vîrstă, la nr. 8 de pe Visarion, a fost distrusă fără milă acum cinci ani, fără să se construiască nimic în locul ei, aşa că a rămas o ruină. Casa Mareş se compune dintr-un parter înalt: vestibul, antreu, salon, salonaş, birou, sufragerie şi oficiu, la etaj două camere şi odaia copiilor, baie şi bucătărie, iar într-un turn alt birou şi o toaletă. Subsolul cuprindea altă bucătărie şi alt oficiu, odaia bucătăresei, pivniţa de vinuri, cămara, pivniţa de lemne şi spălătoria.

Din aceste exemple se poate înţelege felul de viaţă pe care-l duceau locuitorii. Biroul era indispensabil pentru profesia stăpînului casei. Salonul şi sufrageria indică o sociabilitate rituală, salonaşul, în schimb, este destinat reuniunilor mai intime, de familie. Copiii îşi aveau dormitorul lîngă cel al părinţilor. Servitorii trăiau la subsol, în zona destinată aprovizionării şi altor funcţii domestice. Acest tip de organizare a existenţei burgheze a marcat o epocă.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.