Bune şi rele
Un cititor fidel a remarcat că, în aceste articole, în ciuda paragrafului optimist lipit de obicei la sfîrşit, tonul general e melancolic. Nici nu se poate altfel, fiindcă ofensiva unor investitori imobiliari urmăreşte, de ani de zile, să creeze un oraş depersonalizat, în numele unor false argumente care invocă utilitatea, eficienţa etc. De data asta, am de gînd să procedez invers şi să încep cu veştile bune. Ele vin şi de la Primăria Generală, şi de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului.
Domnul doctor Oprescu a anunţat că are de cheltuit 18,3 milioane de euro pentru reabilitarea unor monumente istorice. Ele sînt: Arcul de Triumf, hanul Gabroveni, casa Cesianu, Observatorul Astronomic şi vila Minovici. Toate aparţin municipiului şi toate erau în mare nevoie de reparaţii. Despre două dintre ele, casa Filipescu-Cesianu şi casa amiralului Urseanu, am scris demult, ca să arăt că se impune reluarea operaţiilor de restaurare – fie că erau lăsate la mijloc, fie că rezultatele acestora expiraseră.
Domnul ministru Kelemen Hunor, cel care a avut curajul să declare că Bucureşti este „oraşul cel mai desfigurat din România“, a aprobat clasarea unor imobile cărora încă nu li se recunoscuse calitatea oficială de monumente istorice. Zece în aceeaşi zi, 12 mai 2010, la adrese din Capitală, dar şi la Sulina, Sfîntu Gheorghe şi Ploieşti. Încă din decembrie trecut, atrăsesem atenţia asupra uneia dintre casele care au fost astfel salvate – cea a lui Mihail Suţu, numismat şi colecţionar de antichităţi, construită de Gr. Cerchez în 1882. Altele, deopotrivă de preţioase, sînt casa arhitectului Maimarolu din str. George Vraca, nr. 6, şi casa din str. Şcoalei, nr. 8, unde au locuit familiile Neniţescu şi Ciorănescu, care au dat intelectuali de seamă culturii româneşti şi celei europene. Pe aceeaşi listă apare atelierul pictorului Nicolae Grigorescu, pe str. Batiştei, nr. 20 (dacă această casă nu era îndreptăţită a fi monument istoric, nu ştiu nici una care ar fi meritat mai mult să fie protejată).
Îmi pare rău că seria pozitivă se opreşte aici şi începe cealaltă. Ca să împrumut formula dintr-un ziar care mi-a căzut sub ochi – „Ierusalimul merge înainte cu planul de a demola case palestiniene“... Se apropie de îndeplinire proiectul unui zgîrie-nori plantat în marginea Cişmigiului, la numerele 22-25 din str. Brezoianu, în spatele clădirii Universului. Acolo, un întreprinzător numit Jonathan Mann, a cărui activitate se desfăşoară şi în alte ţări necăjite, ca Bulgaria şi Moldova, plănuieşte să înalţe 27 de etaje, adică 42 de metri, faţă de 16, care reprezintă skyline-ul în zonă. După care, dacă visurile grandioase ale investitorului se vor realiza, încă trei turnuri vor străjui Cişmigiul. Din februarie 2009 curg protestele ecologiştilor şi ale urbaniştilor, fără a putea remedia situaţia.
Încă un exemplu de harababură birocratică rezultată din confruntarea între cele două tabere. La colţul şoselei Kiseleff cu str. Arhitect Ion Mincu (mai precis, la nr. 19 de pe această stradă), se află casa văduvei lui Take Ionescu, prinţesă Woroniecki prin a treia ei căsătorie. Construită de arhitectul Al. Zaharia în 1940, casa a fost naţionalizată şi a primit o destinaţie culturală, adăpostind – în anii 1975-1978 şi 1994-2003 – colecţia de artă orientală Béatrice şi Hrandt Avakian. De la restituirea către nepoţii Adinei Woroniecka, casa a trecut în mîinile unor noi proprietari, în prezent TS Hotels SA. Aceştia obţin din 2008 avize succesive de „consolidare şi extindere“, apoi de supraetajare şi transformare radicală. Sesizat de pericolul desfigurării clădirii, Institutul Naţional al Patrimoniului a intervenit: clasarea de urgenţă poartă data de 12 iulie 2010, dar la 21 iulie, folosind un chiţibuş juridic, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Bucureşti a declarat ilegal avizul, ca să permită lucrările necesare pentru a transforma casa în hotel.
Tot aşa, o autorizaţie de demolare, văzută deocamdată numai în ciornă, condamnă la moarte nr. 39 din Kisseleff, datînd din 1894. Cîtva timp, a funcţionat acolo un magazin special pentru corpul diplomatic. Semănînd cu vecina sa de la nr. 35-37, casa colonelului Radu Miclescu, care a fost barbar distrusă de cumpărătorii ei, această frumoasă clădire este înconjurată de o grădină. Amîndouă, deci, au stîrnit lăcomia speculatorilor de terenuri. Un PUZ care împiedicase pînă acum demolarea (de aceea casa Miclescu era lăsată să se dărîme „singură“) mai este valabil doar cîteva zile.
Prin urmare, nu este exagerat a vorbi de conspiraţii care se urzesc în jurul vechilor case şi care le găsesc neputincioase pe autorităţi; dar numai atunci cînd neputinţa este voită. Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
