Piața Romană 7
O expoziţie de fotografii care s-a deschis la 7 iulie şi despre care va fi vorba săptămîna viitoare cheamă atenţia publicului asupra deplorabilei stări de conservare a unor case pentru care se pune întrebarea dacă mai merită să fie conservate. Insinuarea pare a fi că e prea tîrziu să mai facem altceva decît să le demolăm. Restaurarea lor ar fi acum o operaţie complexă şi costisitoare. Ca în atîtea alte cazuri, răspunsul la această „dilemă“ riscă să fie dinainte în mintea oamenilor, fiindcă părerea lor a avut ani de zile timp să se formeze.
Despre casa pe care o vedeţi aici am mai avut prilejul să scriu, ea fiind un exemplu de clădire care, în chiar centrul Bucureştilor, reprezenta admirabil stilul unei epoci, la cumpăna dintre două veacuri, şi pe care o neglijenţă criminală, intenţionată, a adus-o într-un hal fără de hal. Adresa ei este Piaţa Romană, nr. 7, după o renumerotare (cîndva, nr. 4, avînd alături nr. 2, la colţul cu str. Romană, azi M. Eminescu, adică locuinţa naturalistului Sabba Ştefănescu şi a fiului acestuia, geologul cu acelaşi nume). Pe aceea a construit-o în 1902 arhitectul O. Maugsch şi este monument istoric. De partea cealaltă a imobilului, Academia de Studii Economice, care formează colţul cu str. Căderea Bastiliei, este şi ea monument istoric. Aflată între cele două, casa de care vorbim a aparţinut unui medic faimos pe vremuri, doctorul Ion Nanu-Muscel. Ce se poate vedea de afară este o clădire cu parter înalt şi etaj, mansardată, cu intrarea spre curte, nu spre stradă, adăpostită de o marchiză şi cu frontonul înconjurat de amoraşi. Aceeaşi modă a împodobit cu mascheroane cadrul ferestrelor de la parter şi etaj, iar alt rînd de ferestre, jos, se deschid spre pivniţă sau alte încăperi de uz casnic, adică bucătăria, cămara şi spălătoria.
Nu cu mulţi ani în urmă, poate zece, în presă au apărut fotografii ale unui interior luxos, cu comentarii care ar fi vrut să atragă cumpărătorii. Aceştia nu s-au prezentat, sau preţul pe care erau dispuşi să-l plătească a fost socotit insuficient. O clădire anexă, care se întindea către fundul curţii, a fost demolată şi repede înlocuită cu un corp nou prin care ASE face legătura cu str. Stanislas Cihoski. Atunci am observat numele proprietarei, dna Curta (Ruxandra Ianula). Clădirea principală a fost lăsată în paragină, ba chiar deteriorată cu reaua-credinţă arătată şi în alte asemenea împrejurări: treptele de la intrare sînt sparte şi prăvălite, de cînd un camion le-a călcat în timpul lucrărilor din curte, şi ferestrele se cască în bătaia vîntului şi ploilor, ca să grăbească ruina. Aşa, în vreo patru-cinci ani, casa s-a degradat. Au intrat acolo nişte homeless, o familie care se ocupă cu comerţul de cărţi vechi sau reviste noi, pe care le întind afară, pe o tejghea, în drumul trecătorilor.
De vreo două ori, le-am cumpărat şi eu cîte o carte prăfuită şi mototolită; am cîştigat astfel simpatia, deloc dezinteresată, a vînzătorului, care m-a poftit să intru ca să inspectez stocul. Un roman de Pirandello a fost deci pretextul cu care am pătruns în interiorul impunător al parterului: un salon care are, în dreapta şi în stînga, cîte două încăperi, iar pe eleganta scară din fund se urcă la etaj, compus, după acelaşi plan, dintr-un spaţiu central şi patru camere. Decoraţia interioară, cu stucaturi în jurul tavanului, s-a păstrat pe alocuri. Din conversaţia cu „anticarul“ am aflat că ASE a avut intenţia de a cumpăra casa, pentru a instala acolo „cancerala“ sau cazarea oaspeţilor străini. Ar fi oferit chiar un preţ foarte bun. Între timp, casa fusese cumpărată de un spaniol, care a vîndut-o unui „grec“. Cine ştie ce calcul l-a făcut pe noul proprietar să refuze!!! Probabil, se aşteaptă ca, în ziua în care demolarea va fi inevitabilă, acest loc din Piaţa Romană să poată fi vîndut şi mai scump.
Planul clădirii, care acum mi-a apărut clar, este acelaşi cu al unor case de la începutul Bulevardului Lascăr Catargiu, care au desigur aceeaşi vîrstă, datînd din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Mai mult, cred că şi arhitectul a fost acelaşi, un colaborator al lui Paul Gottereau care se numea Ramontxho. Acest nume bizar mi se pare basc: să fi fost oare unul dintre carliştii care erau siliţi, la sfîrşitul războaielor civile din Spania, să se refugieze în străinătate? Dar personalitatea şi activitatea acestui personaj au nevoie de o cercetare specială. Cu altă ocazie.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
