În apărarea străzii Berzei

Ce am spus pînă acum despre brutalitatea agresiunii care distruge strada Berzei, după ce suferise şi alte pierderi de monumente istorice pe vremea lui Ceauşescu, e nimic pe lîngă ce aflu acum şi sînt dator să fac cunoscut şi altora. O elevă de-a mea îmi scrie: 

„De 8 săptămîni privesc cum pleacă oamenii din casele lor, unde au locuit două-trei generaţii, cum intră ţiganii şi distrug tot cu ranga, cu barosul, pentru a lua fierul (1 leu / kg valoarea la fier vechi) şi lemnul pentru foc. Patrula poliţiei comunitare era lîngă mine, nu au schiţat un gest, nu au dat o amendă, nu au legitimat pe nimeni, chiar cînd i-au găsit vandalizînd monumentul de la numărul 89 de pe strada Berzei.“ 

Nemaiputîndu-şi stăpîni indignarea, tînăra care mi-a dat voie să răspîndesc aceste informaţii a reacţionat. Cum? Aş vrea să spun: normal. Dar nu, normal înseamnă ca toată lumea, însă gestul ei şi al prietenilor ei iese din comun, devine exemplar. Împreună cu arhitectul Adrian Bălteanu şi cu Diana Moise, specialist restaurator, au recuperat într-o zi cîte două-trei uşi, în altă zi un balcon, două ferestre şi alte asemenea elemente pentru a fi restaurate şi ulterior reutilizate la alte clădiri. Au recuperat şi detalii decorative mai mici, ceramică, stucatură, pentru a rămîne ceva, o urmă, un martor... Nu pentru ei, cum au făcut alţii, la demolările dinainte de 1989: doar eu ştiu pe cineva care a cules o cişmea de bronz şi şi-a pus-o în curte, altul a luat nişte glasvanduri, prada unora cuprindea chiar splendide sobe de faianţă. Nu, aceşti tineri au dus ce au salvat la Universitatea de Arhitectură. Acum caută profesori sau studenţi de la Restaurare care să se implice în proiectul lor. Asta e arheologie, cum se face pentru monumente antice, îngropate de secole. Trecutul Bucureştiului, cît se mai păstrase, dispare acum, în indiferenţa generală şi cu înverşunarea tîmpă a demolatorilor. „Duminică, 23 ianuarie, am stat ceasuri întregi, la -10 grade, în faţa clădirii monument din str. Berzei, nr. 89“ – urmează povestea – „ca să încerc să împiedic vandalizarea întrucît plecau şi ultimii chiriaşi. Am chemat Poliţia şi am luat amendă fiindcă am chemat-o nejustificat! Am chemat Jandarmeria şi am încercat să le explicăm legea monumentelor, să le arătăm articolele care prevăd amenzi, degeaba. Ţiganii cu răngi în mînă aşteptau răbdători pe celălalt trotuar. Spre bucuria lor, am renunţat, îngheţaţi, după 6 ore. 

Am sperat sincer că vom putea recupera pentru Muzeul Tehnicii un lift original şi funcţionabil Schindler din 1934, care păstra motorul şi cabina din lemn de esenţă rară, cu geamuri din sticlă bizotată, butoane din ceramică etc. Am sunat la Ascensorul, am sunat la firma Schindler România «care e o firmă prea mică pentru aşa ceva», cum a declarat domnul director, dar cu o cifră de afaceri de 16 milioane de euro. Nimeni nu a fost interesat. Am dat bani zilnic ţiganilor care furau parchet şi fier, ţevi etc. ca să nu se atingă de lift, degeaba. Motorul a dispărut peste noapte, iar cîteva zile mai tîrziu priveam cum distrugeau cabina liftului un copil de 10 ani care avea toporul lui, împreună cu mama şi cu sora mai mare.“ Aşa a dispărut ascensorul din blocul Bossel, care se găsea pe str. Berzei nr. 85, colţ cu Mircea Vulcănescu 87. Nu e de mirare că era un obiect de cea mai înaltă calitate, pentru că blocul fusese construit de inginerul Prager, nume unanim respectat în istoria interbelică a construcţiilor româneşti. 

Mie şi celor care mai gîndesc ca mine, mulţi-puţini cîţi sînt, ni se ia în nume de rău că ne sinchisim numai de casele vechi, spirite conservatoare, stăpînite de o nostalgie nesănătoasă. Nu-i adevărat, ne preocupă şi soarta celor care au trăit în aceste case şi credeau că vor şi muri în ele ca părinţii sau bunicii lor. De aceea, eleva mea a stat de vorbă, cu reportofonul în mînă, cu astfel de oameni, depozitarii unor amintiri care sînt la fel de istorice ca locuinţele cărora li se rup acoperişurile deasupra capetelor lor sau ca bătrînii copaci care mai scăpaseră pînă astăzi prin colţuri de curte.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.