Capitala lui Cuza
Din lungul şirag al călătorilor care şi-au publicat impresiile despre Bucureşti, să ne oprim astăzi asupra lui G. Le Cler, a cărui carte La Moldo-Valachie. Ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, apărută la Paris în 1866, cunoaşte anul acesta prima traducere integrală în româneşte la Institutul European din Iaşi. Traducerea, datorată Dianei Ciobanu, este însoţită de o introducere în care colegul meu Laurenţiu Vlad a adunat tot ce se poate şti despre autorul francez. Nu mult: el a fost intendentul misiunii militare pe care Napoleon al III-lea a trimis-o în Principatele de curînd Unite în 1860, pentru a moderniza armata română.
Experienţa celor patru ani pe care i-a petrecut aici nu a produs numai prezentarea peisajelor pitoreşti, urbane şi rurale, pe care le-a străbătut. Le Cler este şi un cenzor sever al moravurilor noastre. Aproape la fiecare pagină recunoaştem reacţia defensivă a străinului bănuitor. Îl îndeamnă la circumspecţie convingerea că „românul doreşte mai mult să pară decît să fie“. Vede pretutindeni ambiţia şi setea de cîştig. Colecţia de anecdote pe care le povesteşte pentru a exemplifica viaţa intimă a înaltei societăţi e penibilă de citit astăzi, fiindcă ele au fost cu siguranţă autentice. Corupţia făţişă a justiţiei şi a clerului (cu excepţia, din fericire, a unor mănăstiri) contribuie la imaginea deprimantă. Le Cler susţine, de altfel ca mulţi alţii după el, că religiozitatea românilor „se află mai mult în practicile exterioare decît în convingeri“ şi chiar că popoarele ortodoxe „sînt în mod fatal condamnate la inferioritate industrială şi agricolă“. Cu aceeaşi dezaprobare priveşte el risipa care consumă averile mari şi neglijenţa iresponsabilă în administrarea finanţelor statului. Noi, în ţara autostrăzilor începute, nu ne mirăm că nu erau nici poduri, nici căi ferate, şi că de la Giurgiu la Bucureşti, 60 km în 13 ore, exista numai „un proiect de drum“, trasat de linia stîlpilor de telegraf şi cu „grămezi de pietre ce aşteaptă un cilindru compresor“.
În multe privinţe, acest observator critic a fost un bun profet. Populaţia ar putea creşte, socoteşte el, pînă la 10.000.000 (vom fi şase milioane înainte de Primul Război Mondial), iar în Bucureşti 1 milion (în 1936 nu ajunsese încă la 800.000). A prevăzut şi dezvoltarea socială, cu toate că a constatat limitele care o îngrădeau. Din 120.000 de locuitori ai Capitalei în cei dintîi ani ai domniei lui Cuza, 30.000 de servitori, numai pentru prestigiul boierilor. Burghezia era formată din negustori, intelectuali, ofiţeri (cîţi îşi datorau gradul meritelor personale) şi din urmaşii moşnenilor (remarcabilă atenţia faţă de rămăşiţa satelor libere!). După părerea francezului, „deşi nu e numeroasă, e instruită, întreprinzătoare, ambiţioasă“. Despre clasa majoritară, insuficient ajutată de reforma agrară din 1864, faţă de care Le Cler avea mari rezerve, verdictul e categoric: „Europa e minţită că ţăranul român a fost eliberat“. Dobrogeanu-Gherea ar fi fost de acord. Spre deosebire de greci şi evrei, condamnaţi pe baza unor prejudecăţi vehemente, ţiganii au parte de o judecată favorabilă: „Această rasă decăzută se va ridica din scăpătarea ei cînd îi va înceta izolarea“.
Descrierea Bucureştilor este lipsită de orice indulgenţă. „Oraşul oriental se desfăşoară ca o grădină nemăsurată“, dacă e contemplat din punctul pînă la care se urcau de obicei privitorii cărora le-a plăcut, de pe dealuri sau din Foişorul de Foc. Dar Le Cler era un administrator, permanent contrariat de înapoierea unor ţări ca Rusia, Grecia sau chiar Imperiul Otoman. El a văzut „un imens tîrguşor construit la întîmplare, fără aliniament, fără conducte de apă... Cu excepţia a două străzi pe care casele sînt aproximativ alăturate, locuinţele sînt răzleţite, izolate, aşezate între curte şi grădină. Mărimea terenului irosit atinge nouă zecimi din suprafaţa totală. Fiecare familie îşi are aici casa sa, chiar şi cele mai sărace... Bisericile şi mănăstirile se numără cu sutele, toate fiind înconjurate de terenuri vaste şi de cimitire. Aici coliba se învecinează cu palatul – nume prea pretenţios, poate, de vreme ce locuinţele cele mai fastuoase abia dacă au un etaj“.
Vizitatorul a menţionat un singur monument, Teatrul Naţional, care fusese terminat numai de zece ani, căci „palatul prinţului nici nu merită amintit“, iar construcţia Spitalului Militar era în şantier. În schimb, a apreciat „arhitectura bizantină foarte elegantă“ de la Sf. Spiridon şi Sf. Gheorghe: amîndouă aceste biserici, consimte el să noteze, „sînt împodobite cu picturi murale destul de reuşite“. La toate acestea se adăugau „o academie fără membri şi o bibliotecă fără cititori“. Relatarea lui G. Le Cler a surprins oraşul în tranziţie, încă una dintre tranziţiile pe care le-a traversat.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
