De la un călător la altul

Strînsele noastre legături cu Franţa au fost de patronaj de la Napoleon al III-lea pînă la De Gaulle şi succesorii săi – unde mai are Generalul o statuie, în afară de Franţa sau poate vreo fostă colonie „de peste mări“? De cînd avem aceste relaţii, s-au perindat nenumăraţi vizitatori interesaţi să cunoască fie exotismul balcanic, fie imitaţia francofonă (cu limba stăm din ce în ce mai prost în ziua de azi, deşi pe vremuri meritam toate premiile). 

Este instructiv să revedem din cînd în cînd imaginile pe care le-au reţinut, în impresiile lor, aceşti voiajori de profesie, atraşi de perspectiva unui reportaj suculent. Nu totdeauna jurnalul lor de călătorie reprezintă o viziune lucidă a direcţiilor de evoluţie a societăţii româneşti. De pildă, în 1905, cartea lui André Bellessort despre o ţară „fără tradiţii, fără moştenire, incapabilă de a-şi ajunge singură, făcută dintr-o bucată de voinţa oamenilor săi politici“, într-un cuvînt, comparabilă cu orice republică sud-americană. Nu-i de mirare că ziaristul francez a stîrnit atunci comentarii biciuitoare, ca acela prin care N. Iorga îl denunţa cititorilor români. 

După Război – Primul! –, s-a schimbat atitudinea politică a Franţei, căreia prăbuşirea imperiului aliat, al Rusiei, îi impunea să caute un alt punct de sprijin, atît faţă de ce era dincolo de graniţa Europei, cît şi în raport cu refacerea rapidă a Germaniei ameninţătoare. De aceea, observaţiile, chiar cînd erau critice, au fost mai binevoitoare. S-a schimbat şi calitatea intelectuală a musafirilor. A apărut, în 1931, Le carrefour des empires morts, carte pentru care istoricul Lucien Romier, străbătînd ţara de la Dunăre la Nistru, şi-a format o idee despre unitatea şi continuitatea acestui popor de obîrşie romanică, dar şi despre zbuciumul şi confuzia din prezentul lui cotidian. În capitala regatului a găsit ceea ce noi, răsăriţi după Război – Al Doilea –, am pierdut pentru totdeauna: 

„Sufletul său a rămas levantin şi grecesc, deşi vopsit cu un strat trainic de eleganţă pariziană. Oraşul trăieşte în prezent, socotindu-se născut din ajun, chiar dacă oamenii mari de bronz fac gesturi oratorice la fiecare răspîntie... Adevărata podoabă a Bucureştilor după gustul meu sînt grădinile delicioase şi această vegetaţie subţire, aurită toamna, care înfăşoară într-o graţie languroasă rămăşiţele oraşului aristocratic.“ 

Odată cu Romier venise Paul Morand, eseist şi romancier de reputaţie europeană, pe care  căsătoria îl făcuse să intre în elita bucureşteană financiară şi mondenă. A doua zi după cartea lui despre Londra, s-a întors în România ca să scrie Bucarest (ediţia întîia în 1935, s-a retipărit în 1990). În acelaşi timp era aici François de Vaux de Foletier, adus de reuniunea anuală a Comitetului internaţional de ştiinţe istorice şi căutînd material pentru o carte despre ţigani. Am avut prilejul să reproduc în această rubrică însemnările sale despre Bucureşti. Volumul lui Morand este mult mai bogat şi mai absorbant. În fine cadenţe, el evocă la început panorama istorică, apoi diverse aspecte pitoreşti; de marginea oraşului nu s-a apropiat mai mult decît Oborul sau Calea Dudeşti, descrierea se concentrează asupra cartierului elegant: de la Capşa la Şosea. Autorul a vizitat conştiincios muzeele (la cel Municipal, aflat atunci pe Calea Victoriei, în „Casa cu lanţuri“, unde l-a primit G.D. Florescu – „Barbete“, pe care l-am apucat şi noi, i s-au arătat vechi planuri şi gravuri; la cel de Artă Religioasă de la intrarea în Cişmigiu, a văzut frescele medievale de la Curtea de Argeş; Tzigara-Samurcaş i-a prezentat ceea ce este astăzi Muzeul Ţăranului). I s-au deschis palatele familiilor boiereşti (Sturdza, din Piaţa Victoriei, unde era Ministerul de Externe, nu mai există) şi biblioteca din casa Brătianu, în fundul parcului unde Ionel îşi are statuia. Realitatea socială sărea în ochi pe străzile Capitalei: ţărani amărîţi aşteptînd la cozi nesfîrşite bunul plac al Statului. Bînd vin fiert şi ascultînd-o pe Maria Tănase, oaspetele francez a înţeles că bucureşteanul „întruchipează sufletul unui popor a cărui răbdare e nesfîrşită, sublimă ca a animalelor, şi al cărui optimism îngăduitor a inventat zicala: – Mare-i grădina lui Dumnezeu!“. 

Dacă, mîine, încă un observator străin va depune mărturie despre oraşul nostru, cel odată cu care ne transformăm şi noi, cum ne vom vedea oare în acea oglindă?

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.