Legea fațadelor
Stă să treacă, sau, poate, a şi trecut o lege care riscă să complice situaţia, şi aşa problematică, a patrimoniului urban din România. Este, la ora la care scriu, încă un proiect înaintat Parlamentului de Ministerul Dezvoltării sub titlul pompos „Legea privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor“. Creştere? Mai degrabă, restabilire a calităţii iniţiale, fiindcă e vorba de faţadele deteriorate de neglijarea lor timp de zeci de ani, pe care orice trecător le observă de-a lungul străzilor noastre. Cu puţine excepţii, nu totdeauna fericite, căci remedierea n-au mai putut-o face cei care au construit sau urmaşii proprietarilor, ci statul sau cine a achiziţionat în ultima vreme acele imobile.
Cînd era ministru al Culturii Ion Caramitru, au intrat în planul naţional de restaurări care se alcătuia anual o serie de clădiri din centrul Capitalei, cu intenţia, mărturisită şi de actualul proiect, de a ameliora aspectul dărăpănat care face o impresie neplăcută unor vizitatori străini. Cu alte cuvinte, „interesul turistic al zonelor afectate“ (aşa se cheamă, mai pretenţios, acum). Atunci s-au început reparaţiile la Universitate sau la Facultatea de Arhitectură, neterminate nici astăzi.
De data asta, nu mai e vorba doar de Bucureşti, ci sînt implicate primăriile din toată ţara. O iniţiativă grandioasă, care presupune enorme cheltuieli. Pentru a le face faţă, nu vor ajunge resursele deţinătorilor clădirilor. Primăriile vor fi obligate să plătească în locul proprietarilor cu venituri foarte mici, care cu siguranţă nu sînt puţini. Dacă proprietarii, din alte motive, refuză să-şi asume intervenţiile necesare, totdeauna costisitoare, această sarcină revine tot autorităţii publice locale, care rămîne să îşi recupereze apoi banii pe calea justiţiei. Din acest punct de vedere, s-ar putea chiar spune că vom avea o lege contra primăriilor. Pentru ele, ca şi pentru deţinătorii particulari, e o adevărată pacoste. Deja unele primării se împrumută ca să poată izola termic blocurile – şi cu sume mari. Pe de altă parte, se pune întrebarea cît de îndreptăţit e statul să-i constrîngă pe proprietari, dar este o întrebare retorică, dat fiind că statul, care te sileşte să îţi consolidezi casa ameninţată de cutremur sau chiar să o izolezi termic, a mai încălcat şi pînă acum dreptul de proprietate prevăzut de scumpa noastră Constituţie. Să recunoaştem, însă, că doamna Udrea a avut dreptate să declare zilele astea: „În cazul monumentelor istorice, nu putem să le permitem celor care au o astfel de proprietate valoroasă să nu facă nimic cu ea... să o lase să se facă praf“. De cînd aşteptam o asemenea reacţie la obiceiul de a lăsa în paragină o casă veche, pe care ai şi ajutat-o să se dărîme, pentru a ridica în locul ei un bloc! Moştenitorii, mulţi şi săraci, ai bunicului care clădise cu încredere în viitor şi în familia lui, sau cumpărătorul drepturilor lor, recurg adesea la acest sistem, iar statul n-a avut curajul să exproprieze pentru a proteja. Alte dificultăţi se ivesc atunci cînd restituirea aşteptată de proprietari întîrzie, cînd casele sînt în litigiu.
Oricum, legea are în vedere monumentele istorice, precum şi „construcţii amplasate în zone de protecţie a monumentelor şi în zone construite protejate“. În aceste timpuri de criză, în care comenzile de care au nevoie arhitecţii sînt mai rare, constructorilor li se oferă ocazia de a cîştiga din numeroasele operaţii menţionate în lege: repararea ori refacerea zidăriei la pereţii exteriori, tencuieli, zugrăveli, vopsitorii, placaje, refacerea teraselor sau a acoperişurilor, eliminarea igrasiei etc. Cine urmează să suporte costul unor asemenea intervenţii? Bineînţeles, deţinătorii imobilelor, cărora li s-a acordat mai întîi, pentru a îndeplini aceste obligaţii, un termen de un an, plus şase luni de graţie. Ulterior, răgazul pînă la sfîrşitul lucrărilor a fost drastic redus la jumătate: 6 luni şi numai 3 luni suplimentare. Ca răsplată pentru exemplara respectare a acestor condiţii, cei care vor executa lucrarea în regie proprie au să beneficieze de o scutire temporară (un an) de impozitul funciar pe clădire. Cît priveşte nesupunerea la lege, ea ar trebui să fie pedepsită atît la proprietari, cît şi la responsabilii din primării: sancţiunile prevăzute la început mergeau pînă la condamnarea cu închisoarea. Ultima formă a proiectului le-a limitat la amenzi între 2000 şi 10.000 de lei.
Mai crede cineva că legea este aplicabilă? Problema este de a găsi banii pentru ea; ca de obicei, sarcina a fost distribuită prin descentralizare şi prin taxarea persoanelor particulare. Avînd în vedere că parlamentarii locuiesc la hotel sau în casele pe care şi le-au construit, deci noi, deci cu faţade arătoase, nu mă îndoiesc că vor vota fără şovăială acest proiect. Dar, într-o ţară în care există peste patru milioane de credite la bancă neplătite, a mai adăuga ipoteci pentru reabilitarea termică sau pentru lustruit faţada mi se pare aiuritor, înseamnă să mai împingi şi pe acest motiv oamenii şi primăriile să facă alte datorii. Dacă s-ar găsi bani europeni pentru asta, aş înţelege urgenţa: altfel, încă o lege peste maldărul celor neaplicate e greu de priceput cui serveşte.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
