Deschid un manual de urbanism şi citesc acolo ce e un oraş. Potrivit acelei definiţii, oraş este acolo unde populaţia ajunge la o anumită densitate, unde există imobile din beton, unde sînt ascensoare, unde sînt cinematografe, unde este canalizare, unde sînt transporturi în comun şi unde există o poliţie a circulaţiei. Pe lîngă avantaje, progresele tehnicii au introdus o întreagă reţea de constrîngeri şi o estetică nouă, întîmpinată de admiratori pasionaţi şi, deopotrivă, de o neîncredere tenace. Ceea ce lipseşte din această serie de elemente cărora li se atribuie importanţă este tocmai esenţialul: conştiinţa de a forma o comunitate, avînd un trecut comun, deşi vîrstele înşirate de-a lungul acestui trecut se reflectă în expresii arhitectonice diferite. În secolul de care ne-am despărţit mai ieri, se aplica un principiu care se chema zoning, care-şi propunea să fixeze destinaţia unui cartier şi modul de construcţie, ba chiar numărul de etaje, adecvate cu caracterul acelui cartier. Nu numai înălţimea, ci şi dispoziţia construcţiilor erau reglementate. De exemplu, în 1925, Berlinul era împărţit în cinci zone: rezidenţială, rezervată afacerilor, industrială, mixtă, spaţii verzi. La noi, avem în Bucureşti 12 zone protejate pentru valoarea lor culturală şi arhitecturală, numai 12 din cele 114 prevăzute de PUG, dar respectarea servituţilor impuse e foarte relativă. La Comisia Naţională a Monumentelor Istorice vin mereu proteste ale celor care, contrariaţi de această limitare a dreptului lor de proprietate, revendică declasarea. Investitorii şi arhitecţii „de afaceri“ s-au coalizat ca să acapareze terenuri, fie prin demolarea clădirilor de tip tradiţional, fie prin cotropirea parcurilor sau a cît s-a mai păstrat din pădurile din jur. Această ofensivă este denunţată într-o carte care a apărut acum o lună la Editura Vremea, Arhitectura Bucureştilor încotro? de Dinu C. Giurescu. Profesorul Giurescu era cel mai îndreptăţit să o scrie, deoarece este şi autorul volumului Distrugerea trecutului României (1994) prin care a întocmit cel mai complet act de acuzare referitor la „sistematizarea“ întreprinsă de Ceauşescu. Ca istoric, şi-a dat seama printre primii că identitatea culturală a Capitalei este ameninţată de agresiunea „dezvoltatorilor urbani“. Semnalele de alarmă din presă sînt ignorate, şi ultimul deceniu a fost cel puţin la fel de nefast ca epoca lui Ceauşescu, din punctul de vedere al demolărilor unor clădiri reprezentative pentru fizionomia oraşului vechi. Ceea ce le-a luat locul cel mai adeseori sînt pastişe după o arhitectură străină, intitulată „modernă“, care desfigurează o stradă după alta cu stigmatul urîţeniei pretenţioase. 

Capitole din lucrarea domnului Giurescu, ca acela despre „Centrul istoric al Bucureştilor“, bine documentate şi instructive, ar fi bine să fie citite de edilii noştri. Materia, sistematic adunată, cuprinde şi cazuri din cele mai scandaloase (Cathedral Plaza, de exemplu) şi altele mai puţin cunoscute, dar la fel de revoltătoare: ultimele pagini dau o listă semnificativă de case distruse sau „aproape distruse“. Despre unele am scris şi eu de mai multe ori: Str. Visarion 8, Str. General Manu 7,  B-dul Aviatorilor 8, Piaţa Romană 7, Splaiul Independenţei 74. În legătură cu ultima, casa lui Pompiliu Eliade, fotografia care o ilustrează arată holul octogonal din centrul parterului, „particularitate foarte rară în arhitectura bucureşteană“. Aşa-i, dar aceeaşi situaţie a existat în Str. Tudor Arghezi 4, altă casă care a fost demolată chiar în toamna asta. 

Prin urmare, s-ar putea ca amîndouă să fie de acelaşi arhitect, H. Susskind. 

Ilustraţiile cărţii sînt excepţional realizate şi alese. Văzîndu-le, furia te strînge de gît. Vreţi să dispară aceste case de acum doar un secol şi să le scormonească din pămînt arheologii viitori ca pe ruinele de la Sf. Sava? Faţă de nesimţirea concetăţenilor noştri sau, mai abitir, faţă de ipocrizia cu care se invocă diverse justificări, nu mai rămîne altă speranţă decît acţiunea ONG-urilor, din ce în ce mai multe şi mai active în apărarea  oraşului istoric. Despre ele va fi vorba într-un articol viitor.  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.