Orașul contrastelor
De cîte ori am auzit repetată, despre Bucureşti, această caracterizare: „oraşul contrastelor“! Aşa am rămas, iar situaţia care-i impresionează pe toţi vizitatorii străini era aceeaşi încă din vremea Unirii.
Am avut bucuria să găsesc, zilele trecute, la anticariat o carte preţioasă şi rară, Chrétiens et Turcs, scènes et souvenirs de la vie politique, militaire et religieuse en Orient (Paris, 1859). Autorul, Eugène Poujade (1813-1885), a fost consul general al Franţei la Bucureşti din 1849 pînă în 1854, fiind chiar căsătorit cu o fiică, Maria, a marelui ban Constantin Ghica (mormîntul acelui fiu de domn şi candidat la domnie se află sub sălciile din spatele bisericii Ghica-Tei). Diplomatul francez îşi începuse cariera în Malta în 1846 iar ultimele sale posturi au fost Tunis (1854-1861), Torino (1865-1868) şi Cairo (1868-1885). În timpul cît trăia la Bucureşti şi la Iaşi, el a urmărit cu atenţie împrejurările din Bosnia şi Bulgaria; cunoştea Albania şi Epirul, unde fusese consul la Ianina; de aceea, lucrarea sa cuprinde o bogăţie de informaţii despre Sud-Estul european.
Bucureşti, spune Poujade, „mi s-a părut ciudat, este oraşul contrastelor. Se văd acolo palate, sau măcar case frumoase, şi cocioabe îngrozitoare, echipaje conduse de vizitii în livrea“, care vin din atelierele Vienei sau ale Parisului, dar şi „enorme care ardeleneşti în care intră o lume ca în arca lui Noe, trase de cîte opt, zece ori douăzeci de cai sau iepe, ai căror mînji aleargă liberi în jurul căruţei“. Străzile sînt pline de cai de rasă ruseşti sau ungureşti, precum şi de bivoli mătăhăloşi cu ochii roşii. Eleganţa după ultima modă de la Paris a domnilor şi doamnelor contrastează cu portul ţărănesc „ca al dacilor de acum două mii de ani, albanezi în straie murdare cutreieră pe străzi vînzînd bragă“, deşi în vitrina prăvăliilor din centru se oferă bunătăţi pariziene. Poujade a văzut „călugări fumîndu-şi luleaua la cîrciumă sau lîngă morminte“, în cimitirele care, spre deosebire de lumea civilizată, existau chiar în mijlocul oraşului, iar alături de ei ţigani lăutari, în haine lungi fîlfîitoare, purtînd la cingătoare scripca sau naiul cu care erau gata „să se tocmească pentru un botez, o nuntă sau un praznic“. Concluzia este că „viaţa orientală se duce şi alături este viaţa europeană care o înlocuieşte“.
Impresii asemănătoare se pot culege din cele scrise în aceeaşi vreme de Aurélie de Soubiran (1820-1904), o scriitoare franceză intrată şi ea prin căsătorie în familia Ghica şi în palatul de la Colentina (beizadea Grigore, soţul ei, era frate cu socrul lui Poujade). A observat şi ea că „Bucureştiul este un oraş deosebit, care nu se aseamănă cu nici una din capitalele noastre din Europa, aliniate şi cu un aspect uniform... Străzile, lungi şi sinuoase precum străzile italiene, resping toate legile armoniei. Casele sunt aruncate la întîmplare, talmeş-balmeş, în dezordine... ele îşi etalează aici opulenţa în mijlocul unei curţi mari ce le dă aerul seniorial şi izolat al unei case de ţară. Micile colibe, locuite de numeroasa servitorime, se ridică la dreapta şi la stînga şi trădează, prin amănuntele gospodăreşti, bunătatea nepăsătoare a proprietarului. Strada este continuată de case cu unul sau două etaje, fără o ordine şi fără regulă. Felinarele luminează seara, răspîndite la distanţe destul de mari unele de altele“.
Cît despre locuitorii ţării, în viziunea doamnei ei duceau o existenţă patriarhală şi idilică: „Fără ambiţii, fără lumină, poporul este încă în acea stare fericită de practicare a agriculturii cînd nu vede nimic peste îndestularea fiecărei zile şi caută să obţină plăcerile simple prin cît mai puţină muncă. Nicăieri nu se trudeşte atît de puţin pentru a trăi atît de bine. Produsele foarte căutate au preţuri accesibile. Poporul se bucură de abundenţa şi fertilitatea acestui pămînt binecuvîntat“.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
