Tupeu maxim

Mă pregăteam să scriu despre maiorul Papazoglu, unul dintre primii cercetători ai istoriei Bucureştilor, arheolog şi colecţionar de antichităţi, cînd un eveniment recent m-a silit să mă dau jos din secolul al XIX-lea. În ajun de Paşti, Asociaţia „Salvaţi Bucureştiul“ (preşedinte Nicuşor Dan) a cîştigat o nouă victorie, obţinînd de la Tribunalul Bucureşti hotărîrea cu nr. 21 773/3/2011 prin care s-au suspendat autorizaţiile de desfiinţare emise la 15 februarie cu privire la două case din Şoseaua Kiseleff, n-rele 45 A şi B. E rezultatul unei poveşti odioase care a început din 2005. Deşi sînt obişnuit să scriu numai pe baza unei investigaţii personale, de data asta mi-am cules informaţiile din presă, deoarece aceasta a urmărit ani de zile cazul. 

Există în Bucureşti o doamnă avocat Lucia Cherecheş, care a cumpărat pe rînd aceste două clădiri şi grădina care le separă: un teren de 9000 mp, în zona cea mai scumpă a oraşului, pe care a anunţat că va construi cinci blocuri (apartamente? birouri?). Nu este prima afacere imobiliară a doamnei. Averea d-sale în 2010 cuprindea, numai în Capitală, şase apartamente în Calea Victoriei 25, un imobil în str. Atena 20, un teren şi un apartament în str. Gogol 2, alte proprietăţi în str. Parcului, unde se pregătea să ridice un bloc cu 12 etaje, în Bd. Iancu de Hunedoara şi în str. Uruguay. La ele se adaugă, în Ilfov, în comuna Gruiu 1000 mp, şi la Sinaia, pe Furnica, fostele vile Karmitz transformate într-un hotel discret şi scump. Casele din Kiseleff „nu au valoare istorică sau arhitecturală“ – dacă ar fi s-o credem pe proprietăreasă, care ne cere s-o compătimim chiar: „V-aţi gîndit cît o să mă coste dărîmarea?“. Cele două clădiri datează din 1920 şi 1927. I-au aparţinut cuiva care a făcut parte din anturajul intim al regelui Carol al II-lea, dr. Felix Wieder. Se disting printr-o eleganţă sobră. Una dintre ele este, sau era pînă dăunăzi, locuinţa oficială a ambasadorului Germaniei. Am intrat o singură dată în ea, cînd ambasadorul, între 1970 şi 1976, era Erwin Wickert (1915-2008), autorul unor romane care s-au tradus în româneşte (de pildă, Purpura). Datorită acestui statut oficial, casa a fost perfect întreţinută. Nu e clar dacă moştenitorul lui Wieder ar fi reuşit să o recupereze de la RAPPS dacă n-o avea ca avocată pe întreprinzătoarea doamnă Cherecheş, scenariul fiind cunoscut: tergiversări pînă la apariţia băieţilor deştepţi sau a fetelor deştepte. Din avocată, a devenit proprietară. Evident însă, nu casele erau de interes, ci terenul. Acum începe conflictul dintre dna Cherecheş şi Primăria sectorului 1, sau, cum declama odinioară Nottara în Înşir-te mărgărite, „Aici la cotul mării e lupta-nverşunată“. Avînd în vedere că Şoseaua Kiseleff e zonă protejată, casele cu pricina fiind chiar în apropiere de un monument istoric (Arcul de Triumf!), primarul Andrei Chiliman s-a opus demolării lor. A urmat un proces cîştigat de dna Cherecheş în iunie 2009, cînd Tribunalul Bucureşti secţia 9 l-a obligat pe dl Chiliman să emită autorizaţia de desfiinţare. Replica Primăriei a fost un recurs, respins la rîndul său în ianuarie 2010. Ameninţat cu plata unor despăgubiri uriaşe pentru lipsa de folosinţă a proprietăţii, Andrei Chiliman a semnat la 15 februarie autorizaţia de desfiinţare. Între timp însă, intrarea în vigoare a legii 261/2009 a salvat provizoriu casele. Ce spune această lege? Competenţa emiterii autorizaţiilor de desfiinţare în zone protejate revine primarului general. Cu alte cuvinte, răspunderea o are acum dl dr. Sorin Oprescu. Al dracului patrimoniu... 

Ce invocă dna Cherecheş împotriva adversarului său? Un PUZ în favoarea intenţiei de a elibera terenul şi un aviz în acelaşi sens, de la Direcţia de Cultură Bucureşti, unde consilier superior este un domn – Ioan Daniel Cherecheş. În caz că nu reuşeşte nici de data asta, doamna declară, cu tupeu maxim, că va merge pînă la CEDO. Asta, zic eu, n-ar fi posibil decît dacă ar găsi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ceva despre dreptul de a strica peisajul... Pe de altă parte, Andrei Chiliman este singurul dintre primarii noştri de sector care n-a neglijat problema patrimoniului şi chiar a luat, mai mult sau mai puţin consecvent, măsuri în acest sens. Sînt sigur că nu-i pare rău de hotărîrea justiţiei prin care e invalidată autorizaţia ce-i fusese smulsă sub presiune, şi să sperăm că instanţa următoare va confirma această decizie. 

Deşi subfinanţate, există în România instituţii care au drept misiune protecţia patrimoniului. De ce nu sînt mai litigante şi trebuie ca societatea civilă pe bani privaţi să meargă în justiţie e un mister pentru mine. Dar bine că se găseşte ceva societate civilă! Altfel, din micul tîrg de antichităţi care a devenit obişnuit pe Kiseleff, am ajunge să contemplăm, în loc de parcurile şi grădinile moştenite, zgîrie-norii de beton şi sticlă ai celor ce trăiesc pentru a exploata la maximum fiecare petic de pămînt.  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.