Caragiale și Lupoaica
A fost odată o statuie a lui Lenin de Baraschi. Povestesc bătrînii că, ştiţi dumneavoastră de ce, momentul favorabil trecuse înainte ca statuia să fie gata, şi atunci artistul a trecut la modificări radicale: l-a bărbierit pe Lenin, i-a pus o pălărie în cap ca să ascundă chelia, şi a fost să fie Caragiale. A ajuns în curtea Editurii Cartea Românească pe strada Aleksandr Popov (cum se numea atunci Berthelot), într-un colţ, cam cu faţa la perete. De acolo s-a mutat pe Maria Rosetti, în mijlocul străzii. Avea rost, fiindcă alături era una din casele în care a locuit Caragiale. Au fost multe ele, dar, oricum, omul îşi regăsea cartierul. Cînd Dinu Săraru era directorul Teatrului Naţional, i-a venit ideea să-l aducă pe Caragiale la intrare. Zis şi făcut, deşi n-a existat nici un act, nici măcar factura pentru camionul care a transportat statuia. Avînd în vedere dimensiunea bronzului, doar niţel peste mărimea naturală, proiectată cum era pe faţadă, nici nu se vedea de la distanţă. Prin 2005, dacă nu mă înşel, Andrei Pleşu şi redacţia Dilemei vechi au luat iniţiativa de a-l readuce acasă pe Caragiale, cu tămbălăul de rigoare. Credeam că s-a terminat cu plimbările Maestrului. Dar acum se aude că se pregăteşte o nouă mutare, de data asta în faţa hotelului Novotel. Desigur, fiindcă acolo intrarea o imită pe aceea a vechiului Teatru Naţional. N-a fost întrebată Comisia Monumentelor de For Public. Devine un obicei.
Cu Lupoaica e altă poveste, şi mai lungă. În 1906, capitala regatului român a primit, ca simbol al frăţiei latine, o reproducere a statuii antice de pe Capitoliu evocînd legenda întemeietorilor Romei, cu fiara care i-a alăptat pe Romulus şi Remus. Un conte italian, primarul Romei, a venit să aducă acest prinos fraţilor de la Dunăre şi s-au ţinut frumoase discursuri. Bucureştenii maliţioşi au declarat că grupul statuar simbolizează cele două partide care, fiind unul la guvern şi altul în opoziţie, sug împreună bugetul. Bronzul a fost aşezat pe un soclu de piatră, pe aleea Mitropoliei. După război, a fost mutat într-un mic parc, în mijlocul Pieţei Dorobanţi (altădată a Confederaţiei Balcanice), şi a rămas mulţi ani acolo. Într-o bună zi, cineva l-a furat pe unul dintre gemeni, însă după cîtva timp l-au găsit, ori a fost înlocuit. Următoarea deplasare a plantat Lupoaica la capătul Bulevardului Lascăr Catargiu, la intrarea în Piaţa Romană, probabil din cauza numelui acestei pieţe. A stat acolo cît a stat, şi iar a plecat. Cînd am avut surpriza s-o văd pe Bulevardul Brătianu, peste drum de magazinul Cocor, mi s-a spus că s-a întors la vechiul ei loc: absolut fals!
În schimb, în Piaţa Romană, unde o troiţă ocupă locul din centru în care era pe vremuri statuia lui Lascăr Catargiu, a apărut, la începutul şiragului de platani care desparte cele două sensuri de circulaţie, unul dintre ceasurile publice pe care le-a distribuit peste tot dl primar Oprescu. Nici statuia lui Caragiale nu e o capodoperă, nici nu simt lipsa Lupoaicei de unde o plasase dl Ciorbea, dar rămîne întrebarea – Cu ce drept primarii sau alţi puternici ai zilei plimbă statuile de colo pînă colo? Acesta este un oraş cu statui mobile – şi nu numai din motive politice. E un simptom de neseriozitate.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
