Caragiale despre Bucureștii lui

„O, ilustre arheolog, care vei trage în viitorul depărtat din ruinele sublime ale Bucureştilor esenţa civilizaţiunii noastre actuale, ce o să gîndeşti tu despre capul meu şi despre al contemporanilor mei?“ 

Această întrebare şi-o punea scriitorul în 1896, iar noi, care, după mai bine de un secol, ne-o punem la rîndul nostru, nu ne vom încumeta aici să-i dăm un răspuns. Vom spicui însă atît din reflecţiile răutăcioase pe care i le inspirau arhitectura şi urbanismul concepute de contemporanii săi, cît şi din caracterizarea felului în care aceia practicau „controlarea, consfinţirea şi păstrarea patrimoniului“. 

Prima constatare a celui care va studia traiul strămoşilor aşa cum era reflectat de înfăţişarea locuinţelor se referă la alinierea imobilelor: „El va găsi mai întîi că, la poporul român din veacul XIX, vecinii erau unii cu alţii eminamente politicoşi şi discreţi. Plecînd din capătul unei strade, el ar vedea că fiecare casă, una după alta, întoarce spatele celei de la stînga şi are în faţă spatele celei din dreapta“. Comentariul lui Caragiale avea în vedere regulamentul urbanistic căruia îi datorăm casele-vagon şi care, avînd spre stradă numai o latură, cu faţada către o curte îngustă de-a lungul parcelei, economisea segmentul de stradă. Alte deducţii ale investigatorului: „ei erau foarte curaţi şi mîncau foarte puţine sărături, pentru că el n-ar găsi decît foarte rare urme de fîntîni şi de conducte de apă“ (dacă atunci erau rare cişmelele, acuma ele lipsesc cu totul), sau: „erau deştepţi, adică foarte puţin iubitori de somn, pentru că în interiorul caselor n-ar găsi un perete nespart, unde să presupună că s-ar fi putut convenabil alătura un culcuş omenesc“ (aşa, de la uşă la fereastră, ar mai fi loc pentru o canapea). 

Concluziile despre caracterul naţional ţin cont şi de alegerea materialelor de construcţie: „Ar mai constata că acest popor, deşi nu iubea luxul, îl suplinea totuşi cu mult bun-gust; că despreţuia piatra şi bronzul, dar le înlocuia cu mult succes prin teracotă şi tinichea, pentru cari avea o deosebită simpatie; că, neavînd destui bolovani pe gîrlă, cultiva cu multă pricepere fabricaţiunea pietrii artificiale“. Noi, care trăim în epoca betonului, nu putem decît să-i dăm dreptate lui Caragiale. 

Cînd însă el îşi pierde răbdarea şi izbucneşte furios este din cauza politicii care se amestecă în judecăţile sale. Caricatura următoare a fost provocată de resentimentul contra guvernării liberale: „O singură casă de gust, o singură construcţie convenabilă n-au putut ridica în Bucureşti aceşti favoriţi ai norocului, ai gheşeftului şi ai hrăpirii. 

Pretutindeni, pretenţie bădărănească, lux ridicul, încărcat nepotrivit şi lipsit de eleganţă, pretutindeni grosolănie şi lipsă de intenţie inteligentă – poleieli peste poleieli, grămădeli de figurine şi de ornamente, construcţii strîmbe şi într-un peş, absurdităţi şi nedemnităţi arhitectonice. Capitala are aerul unei vaste sindrofii de mahalagioaice bogate, sulemenite, împopoţonate cu panglici, cu zorzoane şi cu flori artificiale, cari stau una cu spatele la alta, luîndu-se la întrecere să fie care de care mai pretenţioasă şi mai grotescă“. Nedreptate, nici vorbă: Caragiale, ca şi Eminescu alături de el, izbutea să dea patimii politice de care erau amîndoi însufleţiţi veşmîntul artistic al pamfletului. Nu ni-e greu să-i înţelegem: cine trăieşte ca ei, ca noi, o perioadă de confuzie anarhică şi de arbitrar guvernamental are tendinţa firească de a recunoaşte corupţia în orice edificiu nou, public ori privat. 

Cît priveşte respectul pentru monumentele istorice şi durerea de a le vedea distruse, îl simţim şi mai aproape pe Caragiale. La Tîrgovişte, în 1900, s-a demolat biserica Vărzaru, al cărei ctitor fusese marele armaş al lui Matei Basarab, acelaşi Radu armaşul de la care există încă, la Vărzăreşti, în Argeş, o bisericuţă frumoasă. Acest act de vandalism a fost denunţat imediat de Tocilescu şi de arhitectul N. Gabrielescu, prieten al lui Caragiale care a lucrat la restaurarea Goliei şi a luat parte la întemeierea Comisiunii Monumentelor. Fie şi ruinată şi îngropată în gunoaie, pe zidurile bisericii „se mai zăreau stinse chipuri de sfinţi şi de drept credincioşi ctitori“, sub pardoseala ei „zăceau osăminte de viteji jupani şi strălucite jupaniţe“, ceea ce nu l-a împiedicat pe primarul Tîrgoviştei să nimicească vechea clădire, fără să mai aştepte vizita inspectorului trimis să constate dacă, „din punctul de vedere al legii pentru conservarea monumentelor istorice“, ea poate fi declasată. „În locul ruinei, o movilă gigantică de moloz şi de cărămizi sparte“ – asta a găsit domnul „comisar al monumentelor“. Ce ar fi trebuit să facă primarul? Păi, „să îngrijească a se curăţa venerabila ruină şi a o îngrădi, iar apoi a pune strajă cu straşnică poruncă să rupă urechile oricărui cetăţean“ care ar fi contribuit la degradarea monumentului. Iar dacă autorităţile ar fi întîrziat să acţioneze pînă după demolare, măsurile recomandate erau darea în judecată a primarului după codul penal (de atunci!) şi condamnarea sa „la punerea lucrului dărîmat în starea dinaintea dărîmării“. 

Coane Iancule, cui ne-ai lăsat? 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.