București în Midsomer
Cînd v-aţi uitat ultima oară la prietenul nostru Barnaby? E o desfătare să priveşti pajiştile mereu verzi – unii au cîrtit totuşi că în serialul ăsta nu plouă niciodată – şi casele bătrîneşti, fermecătoarele cottages. Însă şi acolo sînt oameni răi care conspiră ca să le dărîme, fiindcă au un proiect imobiliar, vrînd să construiască un supermarket care va ruina micile băcănii locale. Sau aceşti întreprinzători taie copacii ca să aranjeze un teren de golf pentru bogătaşi. Mă uitam ieri la film şi mă simţeam ca acasă. Vedeam arhitecţi a căror ambiţie este să-şi publice proiectele în reviste lucioase şi consilieri municipali de al căror vot, plătit pe furiş, depinde soarta unui vechi cartier. Aşa o fi şi în Anglia, poate, dar în orice caz aşa e la noi, chiar dacă nu s-a ajuns chiar la crime. Şi ştiţi de ce nu s-a ajuns? Acolo oamenii trebuie ucişi fiindcă nu pot fi cumpăraţi.
Un personaj spunea, cu o strîmbătură dispreţuitoare pe care o cunosc: „Prea mulţi oameni doresc să trăiască în trecut“... Aceia luaţi astfel în derîdere sînt reprezentanţii ONG-urilor preocupate de protecţia patrimoniului. Filmul îi arată manifestînd cu pancarte pe care scrie „Defend our Heritage“ şi organizaţi într-o „Conservation Society“. Altădată aş fi crezut că asta se întîmplă numai acolo, dar, de prin 2008, conştiinţa acestei grave probleme este vizibilă şi în ţara noastră. Pe măsură ce statul s-a dezinteresat de conservarea moştenirii pe care el trebuia să o asigure, pasiunea pentru trecutul oraşului lor i-a adunat la un loc pe cei care nu s-au mai mulţumit să împărtăşească un hobby, socotit de alţii la fel de excentric ca şi colecţionarea de fluturi, ci au simţit nevoia să suplinească slăbiciunea instituţiilor. Unde se aflau toate condiţiile pentru angajarea în această mişcare bravă şi generoasă? În Bucureşti, desigur, fiindcă acolo devastarea oraşului vechi se întinde cel mai repede, şi fiindcă aici oamenii au computer, iar Internetul, în timp ce presa ocoleşte subiectul, permite mobilizarea.
Am să dau întîi cîteva exemple de iniţiative particulare care tind să formeze o cultură istorică cu privire la Bucureşti. Nu vorbesc de edituri, deşi Vremea publică o colecţie specială „Planeta Bucureşti“ şi Humanitas n-a rămas insensibilă la temă. Mă gîndesc la ghidul şi harta panoramică pentru Lipscani realizate de Pro Patrimonio, la operele excepţionale ale graficianului Radu Olteanu, la diverse bloguri dintre care cele mai active poartă numele dlor Vladimir Bulat şi Adrian Crăciunescu. Doi ani de zile, pînă în 2010, dl Andrei Bîrsan a organizat excursii şi expoziţii de fotografii. Alte expoziţii sau sesiuni de comunicări destinate specialiştilor şi studenţilor se datorează Asociaţiei „Case care plîng“, care şi-a propus să contribuie la extinderea şi continuarea anchetei, începute din 2005, cu privire la zonele protejate din Bucureşti. De la aceste forme discrete de opoziţie faţă de distrugerea vechilor clădiri s-a trecut la mitinguri, sub lozinci ca „Salvaţi Bucureştiul“ (mai 2008, iulie 2009) sau „Pentru un urbanism legal, civilizat“ (martie 2009). Acţiunea a luat proporţii şi s-a întins aşa de mult încît petiţia „Iniţiativa pentru protejarea patrimoniului construit“ a primit pînă luna trecută 2379 de semnături. Acestea provin din toate profesiunile, nu numai de la istorici de artă şi arhitecţi sau studenţi la arhitectură, ci de la medici, economişti, ingineri, informaticieni etc., şi din oraşe ca Sibiu, Cîmpina, Tîrgovişte, Rîmnicu-Vâlcea, Cluj, Brăila, Buzău, Timişoara, Baia Mare, Iaşi, Ploieşti.
Recent, protestele au ajuns şi la Parlamentul European. La Bruxelles au avut loc dezbateri despre Roşia Montană şi despre Bucureşti, la care delegaţii ale societăţii civile din România („Salvaţi Bucureştiul“, preşedinte Nicuşor Dan, „ProDoMo“, preşedintă Roxana Wring, Ordinul Arhitecţilor, reprezentat de Şerban Sturdza) au atras atenţia asupra agresiunilor contra patrimoniului nostru cultural din ultima vreme. O serie de acţiuni în instanţă contra Primăriei Generale a Capitalei au fost întreprinse de „România Curată“ (aflate în stadiul de investigare penală) şi de „Salvaţi Bucureştiul“. Aceasta din urmă a avut succes după un an: Tribunalul Bucureşti a luat decizia de a declara ilegal Planul Urbanistic Zonal aprobat în 2006 de Consiliul General al Muncipiului, PUZ, pe care s-a bazat proiectul Diametralei Buzeşti-Berzei-Uranus. În consecinţă, lucrările trebuie să fie sistate, după ce au făcut ca acest cartier să arate ca tranşeele din Coreea de Sud pe vremea cînd Scînteia se lupta cu americanii. Caracterul ilegal al actului, care n-a avut avizele indispensabile, implică şi ilegalitatea demolărilor din septembrie 2010-martie 2011. Devine zadarnică şi aprobarea pe care Comisia Naţională a Monumentelor Istorice a dat-o, într-un tîrziu şi cu două abţineri, strămutării şi reconstruirii Halei Matache, deoarece asaltul asupra ei s-a dat înainte ca acest aviz să fie obţinut. Brutalitatea şi aroganţa de care autorităţile au dat dovadă sînt acum blamate public prin condamnarea în justiţie. Rămîne de văzut ce mijloc pervers va găsi Primăria ca să ocolească această piedică în calea proiectului.
Acţiunea colectivă dă roade. Mai e însă mult pînă cînd de la grupurile permanent mobilizate şi specializate se va ajunge ca locuitorii unei străzi să îşi apere ei patrimoniul.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
