O carte care vine la timp

Am mai avut prilejul să atrag atenţia asupra Editurii Simetria, care produce, la un înalt nivel, atît al conţinutului, cît şi al formei grafice, lucrări referitoare la trecutul şi prezentul arhitecturii româneşti. Am găsit astăzi în cutia mea de scrisori un nou volum pentru care ţin să mulţumesc donatorului anonim (bine informat, fiindcă a ştiut unde să-şi depună ofranda). Mă simt de aceea dator să semnalez cititorilor obişnuiţi ai acestei rubrici cartea editată de Mirela Duculescu – Fondul documentar de arhitectură din România. Raport preliminar de politică culturală. Ea se constituie într-un apel, din partea Ordinului Arhitecţilor, pentru înfiinţarea şi organizarea unor structuri memoriale ale profesiunii, aşteptate de mai multă vreme. Tema aceasta nu poate să nu fie în directă legătură cu problema despre care am de scris în fiecare săptămînă: ce trebuie păstrat din patrimoniul de arhitectură al Capitalei şi ce criterii de atribuire a valorii documentare poate să invoce judecata de care e nevoie. 

Culegerea de observaţii şi reflecţii, pe care o răsfoiesc, începe prin a constata că sursele, cel puţin pentru istoria dintre prima jumătate a secolului al XIX-lea şi schimbarea brutală de regim din 1948 şi anii următori, nu lipsesc, dar sînt dispersate, fiind de căutat în Arhivele Naţionale, la Bucureşti sau în provincie. Profesorul Nicolae Lascu, principalul nostru specialist în materie de urbanism, înşiră fondurile esenţiale: Biblioteca Academiei, Ministere ca al Lucrărilor Publice sau al Internelor, muzee judeţene sau municipale, primării etc. Că inventarierea lor n-a fost încă dusă la îndeplinire firesc în condiţiile pe care le cunoaştem e o situaţie care se întîlneşte şi în alte ţări. Dificultăţi şi mai mari se ivesc cînd e vorba de arhivele postbelice, distruse sau împrăştiate în ultimii douăzeci de ani, sau pentru a reţine proiectele realizate în actualele birouri de arhitectură, peste măsură înmulţite şi, adesea, efemere. Rămîn însă arhive personale moştenite de la arhitecţi de seamă de către familiile lor, dacă le-au păstrat sau depus în custodia unui depozit oficial, deschis cercetării. De multe ori totuşi, asemenea colecţii de documente au fost descoperite întîmplător şi salvate in extremis (Henriette Delavrancea-Gibory, în podul fostei locuinţe a arhitectei, sau Tiberiu Niga, la un centru de topit hîrtie!). Virgil Ştefan Niţulescu, cu autoritatea pe care i-o dau funcţiile ocupate pînă acum în Ministerul Culturii, pledează pentru înfiinţarea unui muzeu al arhitecturii româneşti, aşa cum există în străinătate – peste o sută! Idealul pentru care militează arh. Şerban Ţigănaş este în acelaşi timp arhivă, cît mai cuprinzătoare, şi muzeu, datorită fotografiilor şi filmului. Unul din cei care au conceput de mult un muzeu al arhitecturii din România, punîndu-i bazele prin numeroase expoziţii şi simpozioane internaţionale, este Alexandru Beldiman, căruia i se datorează Editura Simetria. Originalitatea contribuţiei lui la acest volum este că propune chiar un viitor sediu pentru muzeu în Halele Obor, operă a lui Horia Creangă, şi că manifestă înţelegere şi respect faţă de anumite personalităţi care, în perioada comunistă, s-au străduit să-şi facă meseria cu demnitate şi ingeniozitate. La rîndul său, Şerban Sturdza depune mărturie despre experienţele sale proprii sau ale altora, atît români, cît şi străini, care pot fi valorificate în strădania de a asigura comunicarea arhitectului cu lumea din jur. Organizarea unor arhive de arhitectură şi urbanism în Franţa şi Marea Britanie oferă exemplele pe care Cristina Woinaroski le propune ca vrednice de a fi imitate. Un caz local este cel prezentat de Mircea Paşca, a cărui investigaţie a privit arhitectura de la Oradea în preajma Primului Război Mondial. Alt studiu de caz, analizat de Ştefan Ghenciulescu, se referă la revista Arhitectura, nu cea din epoca clasică 1906-1944, ci în anii 1999-2010, cînd a devenit un mijloc de informare nu numai asupra realităţii româneşti, ci şi pentru contextul internaţional. Articole de Alex Axinte & Cristi Borcan, Mădălin Ghigeanu şi Andrei Mărgulescu continuă să demonstreze necesitatea unei arhive culturale a arhitecturii româneşti. 

Pentru situaţia din Bucureşti sînt de văzut paginile lui Matei Bellu despre Centrul Civic şi relatarea pasionată a Doinei Vella despre lupta dusă în decembrie 2010-ianuarie 2011 pentru a stăvili devastarea zonei Buzeşti-Berzei. Dacă n-ar fi acel final optimist care vrea să ne asigure de o redresare către care năzuim, aş fi de acord cu fiecare rînd al acestei mărturii istorice despre demolări. Autoarea, pe care am întîlnit-o în zilele în care hala Matache era împresurată de excavatoarele de la „Euroconstruct“, a descris exact „de pe teren“ scene ale distrugerii la care asistăm. 

Căutarea adevărului şi conservarea lui – aşa cum le evocă în postfaţa sa Mariana Celac – formează miezul acestei cărţi. Ele găsesc cea mai convingătoare argumentare în ilustraţia, extrem de bogată şi instructivă, care însoţeşte textele.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.