Arheologie cu excavatorul
B-I-m-B-17893.01 este sau, mai bine zis, a fost numărul de cod sub care erau înscrise pe lista monumentelor istorice ruinele mănăstirii Sf. Sava, acea ctitorie a lui Vodă-Brâncoveanu unde a fost întîia vatră de învăţămînt universitar în Ţara Românească. Monument pe care, de zeci de ani, nu-l mai văzuse nimeni, fiind acoperit de un strat gros de asfalt. Adresa cunoscută: pe Bulevardul Regina Elisabeta, sub statuile lui Heliade-Rădulescu, Gheorghe Lazăr, Mihai Viteazul şi Spiru Haret. De cînd acestea au fost mutate provizoriu, ca să se poată scobi adînc un parking subteran, a fost clar că nu există nici o intenţie de a aduce la lumină, sub ochii trecătorilor, vestigiile celui mai vechi trecut cărturăresc în Bucureşti. E ca şi cum – am văzut şi asta odată, la Lungani (Iaşi) – se întinde o şapă de beton peste pietrele de mormînt cu inscripţii chirilice. Ba nu, de data asta, nu mai rămîne nimic în pămînt, fiindcă acolo, sub Piaţa Universităţii, se vor îngrămădi sute de maşini.
De luni de zile, privind cu studenţii mei de la ferestrele celui de-al treilea etaj de peste drum, le arătam cum se face arheologie cu excavatorul în capitala ţării noastre. Se vedeau zidurile frînte ale bisericii în care se cîntase odinioară Is polla eti (La mulţi ani!) pentru Constantin Vodă Descăpăţînatul şi ale chiliilor în care dascălul Lazăr îi învăţa carte pe şcolarii din generaţia lui Heliade. Monumentul invizibil devine inexistent, fiindcă, fără să fi fost oficial amputat de pe listă, el a fost declarat „descărcat de sarcină arheologică“. Aşadar, în locul valorificării in situ care se impunea, desfiinţarea! La Ministerul care-şi zice „al Culturii şi al Patrimoniului Naţional“, din neputinţa de a stăvili iniţiativa modernizatoare asupra căreia au căzut de acord Primăria Generală şi o mare întreprindere hispanică de construcţii, funcţionari indiferenţi au acceptat ca un petic de iarbă şi o inscripţie grandilocventă să fie tot ce va mai aminti de Academia Domnească de la Sf. Sava. Fiindcă nu e Salamanca, nu-i aşa? Investitorilor spanioli nu li se poate cere să cunoască abecedarul culturii româneşti. Adică să ştie că în 1688, în anul cînd se tipărea pentru prima dată întreagă Biblia în româneşte, Şerban Cantacuzino îl chema pe un învăţat grec din Trapezunt, deci de pe ţărmul sudic al Mării Negre, ca să întemeieze şcoala pe care Brâncoveanu imediat a adus-o aici. Atunci, cum spunea pisania cu mîndrie: „Măria Sa din temelie a zidit aceasta ce se vede aşa iscusită şi frumoasă“. După care, cinci sferturi de veac, români şi balcanici au învăţat împreună aici ceea ce putea da tradiţia intelectuală bizantină, altoită cu o ştiinţă occidentală în plină expansiune. Limba greacă în care se preda, pînă la Lazăr, era echivalentul latinei de la colegiile iezuite. În româneşte, cele dintîi manuale s-au tipărit doar în 1834. În ajunul Revoluţiei din 1848, Bibescu era gata să introducă la Sf. Sava franceza ca limbă de predare. În 1864, înfiinţarea Universităţii la Bucureşti a fost, fără îndoială, un pas înainte, dar, în acelaşi timp, s-au şters urmele paşilor precedenţi. Ridicarea clădirii noi de către arhitectul Al. Orăscu în faţa celei acum dărîmate era gîndită de unii ca o eliberare de trecut, ca o intrare în familia europeană. Acum, sîntem aşa de europeni că facem un parking acolo unde strămoşii au găzduit cea mai înaltă cultură din sud-est.
Poate că reconstituirea, fie şi parţială, a monumentului istoric pe traseul temeliilor n-ar fi fost posibilă, din lipsa documentelor care s-au păstrat la Varşovia sau Berlin, la Dresda sau Moscova, acolo unde s-a întreprins acţiunea de manifestare a continuităţii prin restituirea inimii culturale a acelor centre majore ale Europei. Dar la întrebarea dacă măcar s-a avut în vedere un asemenea proiect trebuie să răspundă Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti. Şi el tace.
Cît o să mai tacă?
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
