Pe strada Doamnei
Codrii n-au înverzit încă, ba chiar săptămîna trecută crestele munţilor erau albe de parcă ne-am pregăti de Crăciun, nu de Paşti, iar la noi în oraş castanii sînt întîrziaţi. Să ieşim totuşi la plimbare atunci cînd soarele se strecoară printre nori. Unde? Strada Doamnei, numită aşa după biserica învecinată, se deschide din Bulevardul Brătianu către Calea Victoriei, în care intră între două clădiri masive: palatul mitropolitului Nifon, clădit în 1891 de arhitectul Gottereau, şi banca Marmorosch-Blank, pe care Petre Antonescu a început s-o construiască în 1915, într-o combinaţie stilistică de neoromânesc cu neogotic, şi a terminat-o după război în 1923.
Această firmă exista din 1878, cînd a finanţat calea ferată Bucureşti-Predeal, iar prestigiul ei internaţional era atît de mare încît Jules Verne, în romanul său de anticipaţie De la Pămînt la Lună, a inclus numele ei pe lista băncilor de la care astronauţii ar fi primit ajutor pentru expediţia lor. Fondatorul ei, Mauriciu Blank, a trăit pînă în 1927, şi mormîntul său se găsea, pînă la devastarea barbară care l-a profanat, într-un mausoleu ridicat la marginea pădurii Băneasa, pe un proiect semnat de arhitectul Duiliu Marcu.
Strada, aşa cum porneşte din faţa Spitalului Colţea, şerpuieşte spre vest, primind din stînga strada Smîrdan şi din dreapta strada Academiei, care se continuă de partea cealaltă prin strada Eugeniu Carada (plăcuţa spune greşit „Eugen“). Aproape întreagă, în afară de cîteva construcţii înnoite şi supradimensionate (banca Ţiriac, o universitate particulară), strada îşi arată vîrsta: de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Ascunsă într-o curte, printre copaci, se află bisericuţa bulgărească, întemeiată de familia Kalenderoglu (mai tîrziu Kalinderu, cum se chemau administratorul perpetuu al domeniilor regale pe vremea lui Carol I şi fratele său, medicul colecţionar de artă, academicieni amîndoi). Ici-colo au apărut plăcuţe indicînd calitatea de monument istoric, cum e, de pildă, la nr. 21 o casă construită în 1884 de arhitectul Enderle.
Numai această calitate, cînd este înscrisă oficial, protejează vechile clădiri de tot mai numeroasele iniţiative de modernizare radicală. Aici, în cartierul băncilor, se poate prevedea că agresiunea nu va fi uşor de oprit. De aceea, înainte chiar de clasarea formală, mă simt dator să semnalez o casă care, deşi fără plăcuţă, merită conservată. Este cea de la nr. 16, cu balcon în centrul faţadei ornate discret şi elegant cu stucaturi. Intri pe un culoar, avînd în stînga uşile celor două locuinţe de la parter, pentru a ajunge apoi la frumoasa scară interioară care urcă în zig-zag spre unicul etaj, deasupra căruia vezi cerul prin geamul unui luminator. A fost aici un reper pe harta culturală a Capitalei, acum o sută de ani. Adresa „Str. Doamnei, 16“ figurează pe coperta primelor volume din publicaţiile Academiei Române. Ele erau tipărite la Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl“, nume pe care l-a păstrat şi succesorul, Ion St. Rasidescu, decenii de-a rîndul.
Este un exemplu, căruia i s-ar mai putea alătura multe altele, al unei situaţii care a devenit dramatică. Istoria caselor vechi din Bucureşti a fost ştearsă cu aceeaşi înverşunare cu care au fost distruse cărţile, atunci cînd, în anii 1946-1951, au fost epurate bibliotecile publice. Naţionalizările şi intruziunea locatarilor aduşi din provincie nu numai că au schimbat total caracterul social al populaţiei din centrul oraşului, dar au condamnat la uitare trecutul acestor case. Unui trecător de astăzi, chiar dacă ar fi sensibil la interesul de mărturie istorică a identităţii locale sau naţionale, povestea casei şi a celor care au trăit acolo îi rămîne necunoscută. De cele mai multe ori, e nevoie de o anchetă de arhivă pentru a reconstitui acest crîmpei de istorie. Cine decide „desfiinţarea“ unei asemenea clădiri, de obicei rău intitulata Direcţie pentru Cultură Bucureşti, nu mai acţionează în numele „luptei de clasă“, dar nu dă nici o atenţie trecutului pe care îl personifică o casă a cărei demolare ar aduce avantaje foarte materiale.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
Foto: O. Draghia
