Ironia cu care acest profesor străin vorbeşte de „industria balcanică cea mai înfloritoare aici, aceea a lustragiilor“ arată că spectacolul bucureştean interbelic contrasta puternic cu peisajul urban occidental. „Nota de exotism o dau mai cu seamă muncitorii olteni în costum naţional, cu cămaşa albă, strînsă de un brîu roşu şi căzînd pînă la genunchi peste un pantalon alb strîmt.“
Tot pe vremea cînd Paul Morand îşi publica în foileton observaţiile despre Bucureşti, culese apoi în volumul binecunoscut, într-o altă revistă pariziană, Monde et Voyages, a apărut, la 15 februarie 1935, un articol al istoricului François de Vaux de Foletier, care vizitase în anul precedent ţara noastră. Textul, din care am tradus aici pasajele mai semnificative, se înscria într-o serie consacrată capitalelor lumii – după primele opt, de la Belgrad la Edinburgh.
Acesta e subtitlul autodepreciativ al unei fermecătoare cărţi care s-a reeditat de curînd, cu ilustraţiile care i-au lipsit în 1985 şi un supliment de adnotări: Din Bucureştii trăsurilor cu cai. Autorul, arhitectul Paul Emil Miclescu, figură de o deosebită distincţie, a lucrat multă vreme la restaurarea monumentelor istorice.
A rămas un provincial toată viaţa. Se născuse în 1871, la Botoşani, de care a fost întotdeauna legat şi prin amintirile de copilărie, şi prin cercetările sale de istoric, deşi familia, scăpătată, pierduse locuinţa străbunicului (una dintre cele mai frumoase case din secolul al XVIII-lea pe care le-a mai păstrat oraşul, acum iarăşi de vînzare, după ce a găzduit Muzeul local de Etnografie).
Între Calea Floreasca şi Piaţa Dorobanţi, numită odinioară a Confederaţiei Balcanice, strada Vlădescu a primit numele lui G. Călinescu, fiindcă acolo există o casă memorială, fosta sa locuinţă, iar amintirea aceluiaşi cărturar este întreţinută prin preajmă şi de un bust bun de speriat copiii.
Lupta pentru legalitate, pentru istorie şi pentru identitatea naţională pe care o ducem se poartă şi în alte ţări, mai înzestrate cu monumente ale trecutului şi cu incomparabile frumuseţi naturale, a căror protecţie era pînă deunăzi asigurată. Da, chiar în Italia, care are un minister însărcinat să supravegheze şi să apere patrimoniul, exemplu pe care îl imită titulatura actuală a Ministerului Culturii de la Bucureşti.
Colţul este acela al străzii Berthelot cu strada Luterană. Un punct nevralgic, fiindcă acolo s-a ridicat blocul colosal de lîngă Sf. Iosif, iar peste drum, înghesuit într-un spaţiu care abia-l încape, un hotel de cinci etaje. Strada Luterană, urcînd spre catedrala catolică, se termină pe stînga cu templul calvin, aflat în fundul unei parcele adînci, de-a lungul căreia se întinde o casă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.
De ce Veneţia nu poate fi un exemplu? Fiindcă, aşa cum a spus odată românul care a scris cel mai mult despre acest oraş, „Veneţia nu e un oraş frumos, este un oraş unic“. Ideea că farmecul său stă în decrepitudine este banală şi falsă. De aici ar rezulta că nimic nu s-a modernizat sau, măcar, restaurat acolo şi că, prin urmare, ceea ce vede un vizitator de astăzi este întocmai peisajul urban pe care l-ar recunoaşte un veneţian din secolul al XVIII-lea, cu tot ce vreo patru veacuri precedente
Fie că umflă piepturile de mîndrie sau stîrneşte îngrijorare, repeziciunea cu care capitala noastră îşi schimbă înfăţişarea este o problemă de neocolit. Oraşul Viitorului în viziunile science-fiction străluceşte întotdeauna de albeaţă şi de lumină. Fantezia adversă oferă versiunea mai interesantă a unor ruine măreţe, rămăşiţele unui trecut de care nu ne putem desprinde chiar dacă a murit.
Ideea unui Panteon naţional continuă să-i frămînte pe politicieni şi să dea de lucru unor sculptori hămesiţi de comenzi. După ce, acum un an, Academia păruse interesată de proiectul de a culege laolaltă osemintele „marilor români“ – eroi, savanţi sau literaţi –, Fundaţia Dan Voiculescu şi-a luat sarcina de a alcătui o expoziţie permanentă a chipurilor lor, aşa încît, plimbîndu-se printre busturi, o mamă să-i poată face educaţia patriotică odraslei din cărucior: „Uite-l pe Avram Iancu!“.
„Anton Pann, folklorist“ scrie pe plăcuţa cu numele străzii. Mai ales acel k pedant ne face să ne gîndim la un savant culegător al inepuizabilelor resurse de imaginaţie pe care literatura populară le-a pus în circulaţie orală în cursul vremurilor. Cîntăreţul bisericesc care a fost, în Bucureştii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, poet, tipograf şi colportor are desigur, în istoria sensibilităţii româneşti, un loc mult mai larg decît orice învăţat cercetător din zilele noastre.
Se lasă noaptea peste oraşul înmiresmat de caprifoliu şi oamenii încep să iasă din casele în care i-a închis arşiţa de peste zi. O plimbare prin zona Rahova-Ferentari ne face să regăsim atmosfera Orientului de altădată. Pe străzi ca Gladiolelor sau Justiţiei se stă la taclale pe întuneric.
Săptămîna trecută a venit vorba despre o asociaţie a cărei amintire merită înviată. Ea s-a constituit din iniţiativă privată în iulie 1929 şi purta oficial numele de „Societatea istorico-arheologică Bucureştii Vechi“.
„Eliade (Pompiliu),1869-1914, critic literar român. M. coresp. al Acad. Studii comparatiste.“ Aşa spune dicţionarul. De el e vorba, iar despre casă am mai scris chiar la începutul acestei serii de reclamaţii, denunţînd starea de plîns în care se găsea de atunci clădirea de pe cheiul Dîmboviţei, colţ cu podul Haşdeu.
La 14 decembrie 1930, N. Iorga ţinea o conferinţă la Societatea „Bucureştii Vechi“. Titlul ei este Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii. În zilele noastre, problema a rămas aceeaşi. Ba, fără îndoială, tot ce s-a întîmplat de atunci şi continuă, fără să putem împiedica devastarea oraşului, a agravat situaţia. De aceea nu sînt de prisos extrasele care urmează. Ele ar trebui să dea de gîndit.
Bucureştii lui Mihail Sebastian
Scriu într-o cameră în care a intrat Mihail Sebastian. „Odaia lui Pippidi (am trecut cîteva clipe pe la el, să-i duc nişte cărţi) e un fel de insulă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. O masă de lucru, o bibliotecă, singurătate, lumină, linişte.“ Data din jurnalul scriitorului este 17 noiembrie 1941. Dedicaţia de pe Accidentul, datată „Noemvrie 1941“, a fost scrisă tot atunci: „Domnului M. Pippidi, cu dubla părere de rău de a-l fi cunoscut aşa de tîrziu şi de a-
Dacă se plimbă cineva prin centrul vechi al acestui oraş, întîlneşte la tot pasul semnele unei ignoranţe pretenţioase şi agresive. În loc să fie pus în valoare ce a mai rămas din fizionomia tradiţională a Bucureştilor, intervenţiile anapoda transformă după lipsa de gust a parveniţilor sau de-a dreptul distrug.
O asemenea inspecţie ar putea porni de la Biserica Doamnei, unde a început restaurarea de mult timp aşteptată. Numele profesorului Dan Mohanu, care conducea lucrările acum un an, era o c
Acum doi ani, scriam despre casa din str. Mendeleev, 35, colţ cu Biserica Amzei – o clădire de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, împodobită cu semi-statui şi reliefuri în stilul unor geme romane. Ea mai există încă, chiar cu coridorul exterior de lemn cu geamlîc, dar au apărut alături oribile panouri cu reclame. Anunţul că e de vînzare, întreagă sau şi cu spaţiile comerciale de la parter, nu poate fi ameninţător, fiindcă această clădire a fost înscrisă ca monument istoric, desigur din cauza dec
Deşi titlul acestei rubrici arată alarma, panica, pe care o simt bucureştenii vechi şi iubitori de vechime faţă de proiectele „întreprinzătorilor“ aroganţi, intenţia cu care m-am adresat întotdeauna cititorilor mei a fost de a-i învăţa istoria oraşului în care trăim. De aceea, dacă, printre atîtea necroloage de case, aţi citit şi despre cîte o clădire cu un destin normal sau cu viitorul deocamdată asigurat, a fost pentru că trecutul lor merită cunoscut. Valoarea unei case a crescut adesea pe măs
În ziua de 25 noiembrie, cînd a avut loc şedinţa Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, la intrarea în Ministerul Culturii era o manifestaţie de protest în legătură cu subiectul pe care urma să-l...
Îl cheamă Lascăr Catargiu, nume pe care-l purtase în toată prima jumătate a secolului trecut şi pe care i l-am dat înapoi în 1990, după ce comuniştii îi ziceau Ana Ipătescu, fiindcă-i acordaseră acest...
Ceea ce facem aici nu e numai apărarea unor exemplare remarcabile din arhitectura românească mai veche, pe care le ameninţă nesimţirea lacomă a investitorilor, ba şi a unor proprietari grăbiţi să pără...
Ceea ce facem aici în fiecare săptămînă, adică trezirea conştiinţei concetăţenilor noştri faţă de distrugerea unui oraş care era frumos, fac şi alţii, din ce în ce mai mulţi....
În aceeaşi vreme cu Paul Morand, alţi vizitatori francezi de marcă ne-au lăsat impresiile lor despre Bucureşti. Ele sînt convergente, o chezăşie a exactităţii acestor observaţii....
O Comisie Prezidenţială " cea pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale " a început să funcţioneze de anul trecut, de la 18 aprilie....
Aleea care urcă dealul există, aşa cum o cunoşteam pînă acum, din 1931, cînd acolo sus era Camera Deputaţilor (arhitect Maimaroglu), devenită Marea Adunare Naţională şi luată acum în stăpînire de cătr...
Atîtea muzee îi lipsesc Capitalei noastre şi, dintre ele, cel mai necesar ar fi, după părerea mea, unul al fotografiei, pentru care un imens material adastă în colecţia dlui Mihai Oroveanu....
N-am văzut nicăieri anunţată, cum s-ar fi cuvenit, expoziţia de fotografii documentare care este deschisă la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Era duminică dimineaţa şi nu era nimeni....
O raită cu maşina prin Bucureşti îţi dă impresia unei respingătoare dezordini, ca şi cum oraşul ar fi lăsat la cheremul unor descreieraţi care joacă tontoroiul pe un maidan....
Venind vorba, acum două săptămîni, despre Mântuleasa, cartierul ameninţat de invazia blocurilor, şi biserica de la care şi-au luat numele împrejurimile, mi s-a trezit curiozitatea să aflu mai mult în ...
Mă gîndeam uneori că, la Bucureşti, comerţul de anticariat, cel de artă şi cel de cărţi ar trebui să aibă împreună o stradă de-a lungul căreia să se înşire prăvăliile....
Ceea ce se numeşte tot mai des societatea civilă, adică oamenii cumsecade care, fără să jinduiască după o funcţie profitabilă, îşi iau libertatea de a interveni solidar în viaţa publică, au început să...
Vorbeam săptămîna trecută de numărul din Secolul 20 care, în 1997, a fost consacrat temei care ne interesează aici, Bucureştii în viziunea noastră şi în aceea a predecesorilor noştri....
De multă vreme trec prin faţa casei cu această adresă: pe frontonul ei, milesimul 1894 indică o vîrstă venerabilă, aceea pe care o arătau şi stilul neoclasic, şi starea de jalnică deteriorare....
Corespondentul de la Londra al ziarului Le Monde, într-un articol cam impertinent, semnalează un conflict recent izbucnit în lumea arhitecturii internaţionale....
De la o nenorocire la alta, fiindcă ele se ţin lanţ, se poate vedea cum acestui oraş nu i se dă nici o atenţie de către cei care ar trebui să-i poarte de grijă....
În sectorul 1, la nr. 20 de pe strada General Ernest Broşteanu, se găseşte o clădire a Asigurărilor Allianz-Ţiriac, despre care se poate spune că e un exemplu reuşit de arhitectură modernă....
Numărul spînzură strîmb de poarta care deschide aleea de intrare. În jur, un maidan pe care doar ciulinii se îndeamnă să crească şi pe care maşini odihnesc în praf....
Cu acelaşi dispreţ pentru istorie, ca şi pentru sentimentele populaţiei, de care au dat dovadă cu prisosinţă în ultimii ani, edilii bucureşteni au programat pentru anul acesta, din care abia a mai răm...
