Panteonul, varianta în aer liber
Ideea unui Panteon naţional continuă să-i frămînte pe politicieni şi să dea de lucru unor sculptori hămesiţi de comenzi. După ce, acum un an, Academia păruse interesată de proiectul de a culege laolaltă osemintele „marilor români“ – eroi, savanţi sau literaţi –, Fundaţia Dan Voiculescu şi-a luat sarcina de a alcătui o expoziţie permanentă a chipurilor lor, aşa încît, plimbîndu-se printre busturi, o mamă să-i poată face educaţia patriotică odraslei din cărucior: „Uite-l pe Avram Iancu!“.
Parcul Copilului se întinde îndărătul frontului de clădiri din dreapta bulevardului Tineretului. Cine a mai văzut locurile cu ani în urmă recunoaşte că s-au schimbat mult, în bine. Unde erau presărate doar cîteva blocuri în mijlocul unui maidan au crescut copaci şi locuitorii cartierului se bucură acum de aer proaspăt şi umbră. Primăria sectorului 4 îşi face datoria: parcul e foarte îngrijit. În acest decor, Fundaţia Voiculescu a inaugurat la 10 iunie „Grădina valorilor româneşti“. Un artist anonim – unul, zic eu, fiindcă operele lui seamănă toate între ele, aşa cum seamănă şi cu pozele lor din manuale de şcoală – sau mai mulţi asemenea anonimi au lucrat sub inspiraţia marelui filantrop şi au produs 76 de busturi care se înşiră de-a lungul aleilor. Din ce material? Nu ştiu dacă există imitaţie de bronz, dar parcă sînt toate unse cu cremă de ghete. Nici unul nu aduce cîtuşi de puţin cu figura cunoscută, aşa că trecătorul dornic să se instruiască trebuie să se oprească la fiecare pas ca să citească plăcuţa cu numele, datele biografice şi o aproximativă definiţie a vocaţiei („întemeietorul Ţării Româneşti“) sau profesiunii respectivului (actor, filozof ori aviator). Ana Aslan se uită la Traian Vuia, iar Mile Cărpenişan la George Enescu. Vă rog, nu mă întrebaţi cine a fost Mile Cărpenişan, a trebuit să întreb şi eu. Toţi au cravată, adică bărbaţii. Sexul frumos e şi el reprezentat: Madam Bulandra seamănă cu Elena Ceauşescu, Regina Maria nu seamănă cu nimeni, nici cu ea însăşi, fiindcă e foarte urîtă.
Un podium sau două, de scînduri vopsite în roşu, aşteaptă momentul în care cineva ar simţi nevoia să ţină un discurs, ca în Hyde Park. Mai sînt şi nişte coşuri pe acolo, de tablă, în număr atît de mare încît te întrebi ce rost au, mai ales că, mai încolo, există şi alte coşuri, verzi şi simpatice, în care să arunci hîrtia de la îngheţată sau ciorna versurilor pe care le-ai scris pe banca de alături. Onoarea unui bust hidos a fost generos împărţită: au intrat şi alogeni în colecţia valorilor româneşti, de pildă împăratul Traian şi primii Hohenzollerni, Tristan Tzara, lîngă numai alţi doi poeţi (Eminescu şi Nichita Stănescu), dar fără Herta Müller. Altfel, orice apropiere de premiile Nobel este căutată, de aceea figurează aici Palade şi chiar Paulescu sau Coandă, ale căror descoperiri nu le-au adus nimic. Cît priveşte politica, şi aici zarurile au căzut neaşteptat: Tudor Vladimirescu, pe care-l recunoşti după potcapul ce-i acoperă creştetul, faţă în faţă cu Catargiii – nu numai Lascăr, ci şi Barbu –, reprezentanţi ai boierimii conservatoare, Coposu la egalitate cu Maniu...
Aşezată în această lumină, desfăşurarea istorică a civilizaţiei româneşti este simplificată vulgar. Dacă mi se va spune că, pentru educaţia dinainte de şcoală sau în paralel cu ce se predă de la catedră, sînt necesare repere, am să răspund că Muzeul de figuri de ceară al lui Madame Tussaud, la Londra, se prezintă mult mai atrăgător. El întipăreşte în memoriile tinere imagini evocatoare ale realităţii autentice din trecut sau chiar din zilele noastre. Istoria noastră, aşa cum o înţelege dl Voiculescu, e rudimentară pînă la caricatură. Patrimoniul unei tradiţii care ne e scumpă trebuie ferit de emfaza şi artificialitatea care au stricat felul de a gîndi al conducătorilor noştri politici. Popularizarea acestui naţionalism grosolan va prelungi neajunsurile situaţiei de astăzi pentru încă o generaţie.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
