Poveste despre două oraşe

Ca să ne iubim oraşul trebuie să-l cunoaştem, nu numai cum este în prezent, ci şi cu trecutul lui cu tot. Iar această cunoaştere are nevoie să fie lărgită prin comparaţia cu ce a fost alături, la vecini. Nu pentru a găsi motive de mîndrie " ce bine cînd sînt! ", ci pentru a vedea ce drum au parcurs alţii ca să ne ajungă sau ca să ne întreacă. Exemplul la care ne vom opri astăzi este Beograd, pentru noi Belgradul sîrbilor. Situaţia sa de cap de pod la confluenţa Savei cu Dunărea, apărat aşadar de ape atît la nord, cît şi la vest, a făcut să fie acolo o cetate încă din epoca romană. Asediul din 1456 ne este cunoscut, fiindcă atunci rezistenţa eroică a lui Iancu de Hunedoara a zădărnicit eforturile cuceritorului otoman. Dar steagul care a rămas să fîlfîie deasupra zidurilor era unguresc, pînă în 1521 cînd au intrat turcii. Acest colţ de Serbie a fost militarizat şi a devenit paşalîc. Numai la 1815 s-a cîştigat, prin lupte grele, o autonomie, care a crescut din 1830-1833 către statutul de principat dependent faţă de Poartă. Spre deosebire de români, a căror libertate era mai puţin înfrînată chiar în vremea fanarioţilor, în afară de trei puncte strategice pe malul stîng al Dunării, sîrbii erau încă sub controlul unor garnizoane turceşti, dintre care cea mai mare ocupa citadela care domină Belgradul. Tunurile de pe Kale-Megdan au tras pentru ultima oară în locuitorii creştini de la poalele dealului în 1862, dar în 1867 s-a obţinut, de către prinţul Mihail, prietenul lui Cuza, evacuarea fortăreţelor din toată Serbia, un pas însemnat către independenţă, aceasta fiind dobîndită, ca şi a noastră, prin tratatul de la Berlin, la sfîrşitul Războiului din 1877-1878. Apoi, la un an după ce România se proclamase regat, acelaşi act de autoritate a încoronat dinastia sîrbă, deşi contestată şi avînd să fie chiar înlăturată sîngeros în 1903. Pentru capitala de pe Dunăre, modernizarea n-a urmat o linie scurtă şi dreaptă. Nici la Bucureşti, însă. În secolul al XIX-lea, Belgradul era mai oriental, din cauza trecutului otoman, şi mai ţărănesc, fiindcă societatea din Serbia era mai omogen rurală. În 1834, doar 6% din populaţia ţării locuia în oraşe, cifră care a sporit pînă la începutul veacului următor la 14%, dintr-un total de trei milioane, pe cînd în România recensămîntul de la 1900 a găsit 18% populaţie urbană din şase milioane. Prin urmare, proporţia celor care se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor era cam aceeaşi în ambele ţări. Ştiinţa de carte ar putea fi socotită un privilegiu al orăşenilor, cu toate că o parte din locuitorii tîrgurilor nu era mai dusă la şcoală decît ţărănimea: analfabetismul în România acelei vremi reprezenta 87%, iar în Serbia ajungea la 95%. Aşadar, la Belgrad reperele peisajului erau încă minaretele geamiilor, şi bazarul " principalul centru de comunicare, producţie şi comerţ. Transformarea care a avut loc în ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi de care erau impresionaţi călătorii occidentali i-a dat centrului înfăţişarea unui oraş de funcţionari în jurul reşedinţei regale, cu clădiri de afaceri de-a lungul singurului bulevard. Dar populaţia scăzuse, prin retragerea musulmanilor, la numai 7000 de locuitori, ca să atingă cifra de 100.000 abia în timpul războaielor balcanice. Bucureştenii erau atîţia încă de la Regulamentul Organic, păstrînd avansul aşa încît, în anul jubiliar 1906, statistica anunţa numărul de 300.000. Din 5100 de locuinţe, cîte erau atunci la Belgrad, jumătate erau case scunde, cu curte şi grădină, înconjurate de anexe (bucătărie de vară, spălătorie, grajd). Cea mai impunătoare clădire era hotelul "Moskva", construit în 1906. La acea dată, case cu un etaj erau 736 în tot oraşul. La Bucureşti, unde numărul caselor trecea de 10.000, de pe la 1840, şi cifra se dublase încă de la Independenţă, imobilele cu un etaj care apăreau în fiecare an erau şi cîte o mie sau mai multe. O reducere a adus criza financiară de la 1900, după care perioada neutralităţii, 1914-1915, va provoca un adevărat "boom" în construcţii. Acestea sînt deci punctele de plecare pentru cele două capitale. Astăzi, situaţia lor demografică se aseamănă: au trecut prin "rurbanizare", cu noii veniţi aduşi de la ţară pentru industrializare. Desigur că faza finală a crizei iugoslave a împins în capitala fostei federaţii şi un mare număr de refugiaţi din cele cinci regiuni care s-au despărţit de Serbia. O nouă generaţie va trebui să ia de la capăt, şi acolo, şi aici, restructurarea. Cine a fost la Belgrad ştie că un oraş nou fusese creat de Tito lîngă cel vechi, refăcut şi el după nimicitoarele bombardamente din 1941 şi 1944. La Bucureşti, sacrificarea memoriei culturale duce mai departe devastarea din ultimul deceniu comunist.