Încă o stradă vulnerabilă
„Anton Pann, folklorist“ scrie pe plăcuţa cu numele străzii. Mai ales acel k pedant ne face să ne gîndim la un savant culegător al inepuizabilelor resurse de imaginaţie pe care literatura populară le-a pus în circulaţie orală în cursul vremurilor. Cîntăreţul bisericesc care a fost, în Bucureştii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, poet, tipograf şi colportor are desigur, în istoria sensibilităţii româneşti, un loc mult mai larg decît orice învăţat cercetător din zilele noastre. Numele pe care-l poartă strada i-a fost dat fiindcă omul a locuit prin cartier, iar mormîntul lui se găseşte din 1854 în biserica Lucaci. Străduţa face legătura între „Mircea-Vodă“ şi „Lucaci“, adică între două zone care, la 1900, erau, deşi învecinate, clar diferite ca populaţie: burghezie românească în cea dintîi, pe cînd evreii se înghesuiau în cea de-a doua. Numai cineva care ar avea la dispoziţie arhive în care n-am acum timpul să caut ar putea spune cum vechiul ghetou, care se întindea pînă la malul Dîmboviţei, a căpătat un aspect confortabil şi european pe măsură ce creştea prosperitatea locuitorilor săi şi cum, atunci cînd li s-a permis emigrarea, scump plătită, acelaşi colţ al oraşului a fost colonizat cu ţigani.
Rezultatul este că, în căutare de terenuri în care să-şi planteze clădirile „postmoderne“, înalte şi rentabile, lăcomia investitorilor şi constructorilor a descoperit această stradă, pe care înfăţişarea ei patriarhală şi părăginită o face vulnerabilă. Patru case la rînd, cu numerele 23, 25, 27 (+27 A) şi 29, sînt părăsite şi ameninţate cu demolarea. Toate de aceeaşi vîrstă, probabil din anii dintre Independenţă şi pragul veacului următor. Cum ar putea arăta ele se vede la nr. 21, unde o casă de exact acelaşi caracter a fost restaurată pentru a adăposti ambasada Indoneziei (care, altădată, ocupa casa Dissescu pe strada „Orlando“, rebotezată „Gina Patrichi“). Cum sînt ele la ora actuală?
Sărăcie indecentă şi degradare. Una după alta, aceste case se aliniau cu intrarea spre o curte îngustă, intrare deasupra cîtorva trepte, dedesubtul unui fronton rotunjit sau triunghiular, cu o pereche de amoraşi sau cu ghirlande de stuc şi între semicoloane cu capiteluri corintice. Într-un caz sau două, această faţadă era dublată de încă una, fie în continuare, într-o prelungire a casei spre interiorul curţii, fie în spatele clădirii, deschizîndu-se spre o mică grădină. Vegetaţia le-a invadat, undeva doi copăcei au răsărit pe acoperiş. Tencuiala zidurilor este cojită sau pătată de lepra umezelii. Geamurile sparte de la ferestre sînt astupate cu cartoane sau scînduri, dacă nu lasă păsările să intre şi să iasă. Uşile lipsesc. Înăuntru, în încăperile pustii zac grămezi de gunoi. La o poartă, o ţigancă grasă, sprijinită într-o mătură, ne priveşte cu îngrijorare. La o fereastră, la una singură, au mai rămas nişte perdeluţe, între care o glastră cu flori mai indică o prezenţă umană. Ba chiar o strachină TV este înfiptă într-un zid scorojit. „Poarta e sudată!“, ne avertizează un băieţandru, iar grilajele de fier forjat, încă intacte, sînt o frumuseţe, singura amintire a unei năzuinţe spre lux. Alt avertisment este anunţul „Pericol de cădere“, spînzurat de un gard.Pe lista monumentelor istorice, de curînd confirmată, sînt trei poziţii, datate „sf. sec. XIX“, numerele 9, 12 şi 20, doar atît, cu toate că, stilistic, casele a căror dărăpănare a fost aici plănuită şi întreţinută aparţin aceleiaşi categorii. Vechiul oraş e lăsat să dispară, ba chiar, dacă moartea lui întîrzie, e împins în mormînt. Nu sînt destul de frumoase locuinţele strămoşilor de acum o sută de ani şi mai bine? Nu-i adevărat, dovadă chiar casele care au fost reţinute pentru inventarul oficial, precum şi aceea, întinerită prin restaurare, pe care a luat-o corpul diplomatic.
Adevărata identitate a Bucureştilor era aceasta, nu acelea pe care le-au propus modernizările aduse de politica urbană a statului cînd şi-a instalat instituţiile sau cînd, din nevoia de prestigiu, a conceput faţade de bulevarde, la sfîrşitul domniei lui Carol I sau în deceniul lui Carol al II-lea.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
