În apărarea peisajului
Lupta pentru legalitate, pentru istorie şi pentru identitatea naţională pe care o ducem se poartă şi în alte ţări, mai înzestrate cu monumente ale trecutului şi cu incomparabile frumuseţi naturale, a căror protecţie era pînă deunăzi asigurată. Da, chiar în Italia, care are un minister însărcinat să supravegheze şi să apere patrimoniul, exemplu pe care îl imită titulatura actuală a Ministerului Culturii de la Bucureşti. Am avut prilejul, la sfîrşitul anului 2007, să-i informez pe cititorii Dilemei vechi despre garanţiile pe care le conţine în această privinţă un Cod al Bunurilor Culturale adoptat de Guvernul Berlusconi din 2004. Tema a revenit în discuţie de curînd, cu ocazia unui amendament votat de Comisia Bugetului din Senatul italian.
Se prevede decăderea statutului unui document indispensabil pentru lucrările de construcţie, de la „declaraţie de începere a activităţii“ la „semnalare certificată a începutului activităţii“, diferenţa de formulare acoperind de fapt o autocertificare din partea investitorului sau a unui tehnician ales de acesta, prin care se evită orice control („activitatea care face obiectul semnalării poate fi începută de la data prezentării semnalării“). Cu alte cuvinte, o invitaţie la construire, chiar în zone protejate, fără nici o autorizaţie. Administraţia publică nu va mai avea deci posibilitatea de a încerca o blocare a lucrărilor decît în limita a 30 de zile sau în cazul unor „daune grave şi ireparabile pentru patrimoniul artistic, pentru mediul ambiental ori pentru sănătatea publică“. Se încalcă astfel principiul, confirmat de legea din 1990 şi pînă în prezent, care împiedica interpretarea tăcerii autorităţilor ca o consimţire la „declaraţia de începere a activităţii“. Repetate hotărîri ale tribunalelor în 1996 şi 1997 au confirmat acel principiu potrivit căruia, în materie ambientală şi peisagistică, lipsa de reacţie a administraţiei nu se consideră ca aprobare. Constituţia italiană, la art. 9, cuprinde o declaraţie care reglementează limpede situaţia: „Republica tutelează peisajul şi patrimoniul istoric şi artistic al naţiunii“. Un punct de vedere căruia legiuitorii noştri ar trebui să-i acorde atenţia cuvenită, fiindcă peisajul este un bun comun al tuturor.
Dezbaterea din presă care are loc acum în Italia, unde votul de încredere solicitat de Guvern ar înlocui printr-un decret-lege discuţia în ambele Camere despre modificarea în favoarea investitorilor imobiliari, poate fi o lecţie şi pentru noi. Acolo, pe baza unor simple autocertificate, mii de elice eoliene vor face de nerecunoscut peisaje admirabile şi, adeseori, celebre, sau vor fi acoperite de beton zeci de hectare. Dar, spre deosebire de Italia, unde pericolul, ce a apărut doar în ultimul timp, se găseşte în legislaţie, în ţara noastră el provine din aplicarea prevederilor. Ridicarea unei construcţii noi începe cu un certificat de la Primărie, care e numai un acord de principiu, după care sînt necesare, pentru autorizaţie, o serie de alte aprobări, între care, dacă e vorba de o zonă protejată, acordul de la Ministerul Culturii. În cazul că proprietarului i s-a refuzat consimţămîntul, el are dreptul să conteste, şi decizia revine Comisiei Monumentelor, care examinează cu toată răspunderea consecinţele posibile ale viitoarei construcţii. Dar este oare destul? Încă un rînd sau două de controale se impun, cîtă vreme subterfugii diverse ocolesc limitele legale.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
