Ironia cu care acest profesor străin vorbeşte de „industria balcanică cea mai înfloritoare aici, aceea a lustragiilor“ arată că spectacolul bucureştean interbelic contrasta puternic cu peisajul urban occidental.

„Nota de exotism o dau mai cu seamă muncitorii olteni în costum naţional, cu cămaşa albă, strînsă de un brîu roşu şi căzînd pînă la genunchi peste un pantalon alb strîmt. Pe ei îi vezi lucrînd la terasamente ori la pavaje, tot ei poartă pe umeri cobiliţa care cumpăneşte străchinile încărcate de struguri muscat.

Băieţii care vînd ziare aleargă desculţi, strigînd numele jurnalelor, la amiazi, cînd ediţiile speciale provoacă maximum de agitaţie şi de vacarm. Ţigănci ghemuite în dosul unor coşuri uriaşe din care se revarsă florile ce prefac trotuarele, pentru o parte a zilei, în somptuoase grădini, îi aşteaptă sau îi cheamă pe clienţii întovărăşiţi de doamne. Printre maşinile tăcute alunecă trăsurile ai căror vizitii sînt îmbrăcaţi după moda rusească în tunici de catifea lungi pînă la glezne“... 

Ca istoric, F. de Vaux de Foletier a căutat muzeul oraşului, pe care l-a găsit pe Calea Victoriei, în casa Cantacuzino-Moruzi, care avea să fie sacrificată proiectului unei deschideri spre gară. Din stampe vechi, din desenele lui Raffet, care cunoscuse Bucureştii în 1837, el şi-a făcut o idee despre dezvoltarea în timp a Capitalei, „destul de incoerentă“ din cauza întîlnirii între modesta reşedinţă domnească şi satele de pe moşiile boiereşti din împrejurimi. „Lăsîndu-i fiecărei zone fizionomia sa proprie, eforturile recente ale unor urbanişti avizaţi au adus ordine în planul oraşului, au amenajat cartiere noi, elegante şi calme, au trasat bulevarde şi şosele, la umbra teilor. Monumentele istorice au fost puse în valoare şi restaurate. Aceste monumente sînt biserici de stil bizantin: toată arhitectura românească din Evul Mediu pînă în zilele noastre este de inspiraţie bizantină. N-am să amintesc aici toate bisericile de piatră albă sau de cărămidă roşie, înconjurate de mici grădini sau împresurate de construcţii recente. Dar vreau să menţionez măcar Stavropoleos, acoperită de arabescuri şi precedată de o incintă strîmtă: faptul că e lipită de o bancă exagerat de înaltă şi învecinată cu masiva clădire a Poştei o micşorează şi mai tare.“ O fotografie a acestei biserici figurează printre ilustraţiile articolului. Majoritatea lor însă – ca Palatul Telefoanelor sau Cercul Militar – sînt imagini ale modernizării în căutarea prestigiului. 

Astfel, autorul a văzut la Şosea casele construite de Petre Antonescu, arhitectul care, inspirîndu-se din „vechiul stil românesc“, le-a adaptat la nevoile locului şi ale epocii. Ca exemplu de arhitectură modernă, „de o sobră eleganţă“, se citează „o operă a lui Horia Teodoru, Fundaţia Dalles, a Academiei Române, unde sînt reunite săli de concert şi de conferinţe şi galerii de expoziţii“. I s-au mai arătat vizitatorului Ateneul, Biblioteca Academiei, Fundaţia Carol şi muzeele – toate: „Secţiile arheologice sînt destul de bogate în ceramică dacică, în descoperiri scitice sau elenistice şi în sculpturi romane“ (tezaurul de la Pietroasa nu se întorsese încă de la Moscova). Muzeul de Artă Religioasă, aflat atunci la intrarea în Cişmigiu (actualul sediu UNESCO), cuprindea fresce şi icoane, iar ca artă populară, în afară de cîteva săli din Muzeul „Toma Stelian“ (astăzi sediul PSD), erau „mai ales foarte interesantele galerii de etnografie românească de a căror organizare se ocupă domnul Tzigara Samurcaş“ (Muzeul Ţăranului). Covoare olteneşti, ii brodate sau şorţuri cu paiete de metal se mai puteau vedea, expuse de ţăranii care le aduceau pe malul Dîmboviţei. Acolo, la Hale, pe care cei de vîrsta mea le mai ţin minte, căruţele cu coviltir de trestie veneau de cu seară ca să descarce grămezi de fructe sau legume, lîngă care ţăranii dormeau cu capul pe genunchi pînă dimineaţa. „Ici şi colo pe marginea trotuarului, cîte o ţigancă bătrînă şi zbîrcită, stînd pe vine, frige pe jăratic nişte coceni de porumb.“ Muzica tarafurilor de lăutari (vioară, violoncel, ţambal şi nai) răsuna din cîrciumile sau braseriile din cartier, stimulată de ţuica naţională. 

Contactul cu ţara profundă nu începea chiar de la marginea mahalalelor prăfuite, unde nu crescuseră încă în serie blocurile pentru muncitori, ca în Franţa industrializată. „Tot Bucureştiul este construit din cărămizi, ca, de altfel, aproape toate celelalte oraşe din România.“ Capitala era împrejmuită de zona cărămidăriilor, unde drumurile scobite între pereţii de argilă galben-roşietică ai carierelor treceau pe lîngă bălţi în care se scăldau bivolii. Numai dincolo de acest cerc, la nivelul Fundenii Doamnei sau Mogoşoaia, se întindeau satele, cu acoperişuri de şindrilă sau de stuf, adunate în jurul bisericuţei şi conacului. Invitat de Marta Bibescu, acest gentilom savant a cercetat, la lumina lumînărilor, aurăriile iconostasului brâncovenesc sau „portretele ctitorilor în veşminte de ceremonie“.   

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.