Eminescu, 58
De multă vreme trec prin faţa casei cu această adresă: pe frontonul ei, milesimul 1894 indică o vîrstă venerabilă, aceea pe care o arătau şi stilul neoclasic, şi starea de jalnică deteriorare. Ferestrele astupate, ca şi lacătul de la uşă dovedesc că acolo nu mai locuieşte nimeni. Clădirea de alături, împodobită cu mofturile maure îndrăgite de o anumită burghezie dintre cele două războaie, a fost locuinţa lui Eugen Barbu, unde, pînă luna trecută, mai trăia văduva lui. Vecinătatea ameninţătoare e de partea cealaltă, unde sînt nişte blocuri mătăhăloase; cel cu faţada pe colţul cu str. Polonă este acum acoperit de o husă care ascunde lucrări ample; aceste clădiri ocupă terenul care fusese altădată grădina vechii case. Schelele care înconjoară blocul înghesuie, îmbrîncesc chiar, căsuţa care pare astfel pipernicită şi vetustă. Ce casă a fost ea, totuşi, odinioară! Intrarea sub marchiză şi eleganţa sobră, aproape severă, a laturii întinse de-a lungul străzii mi-au trezit curiozitatea. M-am strecurat în curte, unde am descoperit atenansele, în acelaşi stil nobil şi tot atît de dărăpănate: încă un corp de locuinţă, remiza trăsurii şi un porumbar. Populaţia care îşi are acolo sălaşul e sordidă. Ca să stea de vorbă cu mine a fost împins înainte un tînăr care zicea că "se ocupă de antichităţi", dar care n-a fost în stare să-mi spună a cui a fost casa. "O doamnă de onoare de la Palat" " atîta ştia " care ar fi donat statului proprietatea ei. Donaţii de astea, în codul vocabularului impus de noul regim, însemnau naţionalizări în 1948. Am căutat numele doamnei şi nu l-am găsit. Mă gîndisem la o doamnă de onoare a reginei Maria, Irina Berindei (1873-1954), căsătorită întîi cu arhitectul Louis Blanc (1860-1903), apoi cu omul politic liberal Ion Procopiu (1862-1917), dar domiciliile pe care i le cunoşteam erau altele: în 1904, str. Mercur, 12, în 1948 str. Al. Lahovary, 27. În prezent, aceste străzi se cheamă Pictor Artur Verona şi George Enescu. În disperare de cauză, am făcut iar apel la prietena Cezara Mucenic. Ei îi datorez informaţiile următoare. Casa figurează în planurile cadastrale din 1895 (cînd era nouă- nouţă) şi din 1911 la adresa 120, str. Romană, iar proprietarul ei era Vasile Mareş, şeful serviciului poliţiei comunale, menţionat în Anuarul general al României din 1890 pe lista alfabetică a adreselor din Bucureşti ca locuind în strada Romană, fără număr. În acelaşi Anuar, pentru anii 1892-1893, se precizează numărul, 122, deci alături: 120 nu era încă gata. Familia este una de ofiţeri şi diplomaţi, dar n-am dat de urma acestui Vasile (sau Bazil). Că nu mai trăia în 1918 e sigur, fiindcă atunci figura ca proprietară a casei Maria Mareş. Ea, văduva, închiriase casa Şcolii primare de fete nr. 6 din Culoarea de Galben. În această situaţie, de a ocupa cu chirie case particulare, erau şi alte şcoli bucureştene pe vremea lui Haret, cînd sistemul învăţămîntului primar era în plină dezvoltare. Îmi place să-mi închipui ce hărmălaie umplea casa şi strada din faţa ei în acei ani cînd nu treceau maşini pe acolo. Dar aici se opresc ştirile pe care le-am putut aduna. Oare cine să fi fost doamna de onoare care-şi avea aici adresa în perioada interbelică? Îşi mai aduce aminte cineva? Oricine ar fi, casa merită protejată, pînă nu va fi prea tîrziu. Cu fiecare dintre aceste clădiri care dispar, oraşul vechi moare.
