S-a mai întîmplat odată...
Puţini sînt cei care-l mai recitesc pe Sadoveanu. Oricît de mare ar fi un scriitor, vine totdeauna o vreme cînd publicul caută altceva. Oamenii se sfiesc chiar să spună că le place să se întoarcă la cărţile care le-au încîntat copilăria sau tinereţea de care se îndepărtează. Sadoveanu a scris aşa de mult că manualele şcolare, datoare să-i consacre un capitol, au făcut alegerea lor, de obicei proastă. Atîtea romane minore ale lui au fost uitate cu totul, deşi printre ele sînt unele care ar merita reeditate. Sînt sigur că nici o editură nu s-ar încumeta astăzi să mai publice Oameni din lună. A apărut în 1923, acţiunea se petrece în 1921 şi reflectă moravuri contemporane, din Bucureştii de după război. Asemănarea cu situaţii de care sîntem înfruntaţi azi mă îndeamnă să vorbesc aici despre această carte. Ea începe ca o cronică a familiei unui avocat din Iaşi, burghezie de curînd ridicată la un nivel economic şi social mediu. Ascensiune care nu se poate compara cu succesele altora, cîştigate pe căi notoriu dubioase: "Toţi îşi vîră mîna pînă-n cot în banul public... De sus şi pînă jos, necinste şi jaf. Şi negustorii, şi speculanţii operează ca-n codru". La Bucureşti există o rudă, profesor pensionar, a cărui singură avere este o casă. "Îndată după război însă valoarea caselor crescu aşa de tare, încît proprietatea lui Eudoxiu Bărbat preţuia acum sute de mii, ori chiar un milion " cine putea şti? Din lună în lună preţurile făceau acrobaţie ascendentă." Faptul că valoarea casei a devenit excesivă nu este un motiv de bucurie pentru acest proprietar: "Feluriţi misiţi şi oameni de afaceri mă tulbură, intră în biblioteca mea, mă pîndesc pe la răspîntii ca bandiţii şi mă abordează cu pălăria în mînă la cafenea, ca cerşetorii. Toţi vor să-şi găsească cumpărători pentru case". Tuturor, bătrînul domn le-a opus un refuz neînduplecat, dar a fost trădat de avocatul său venal, care i-a adus o mulţime de chiriaşi în această clădire de care afaceriştii sînt atraşi. A chemat în ajutor pe nepotul de la Iaşi, absolvent de drept, care scrie versuri, în loc să se lanseze, cum ar vrea părinţii, în politică. Aceste dispoziţii îl vor apropia de unchiul său. Casa în care pătrunde este "nr. 14 din strada Lepidopterului, colţ cu Triumviri". Evident, această adresă nu a existat niciodată, dar Sadoveanu avea, ca şi Caragiale, talentul de a inventa nume evocatoare. Scriitorul a plasat-o "în preajma Poştei Centrale, aproape de cheiul Dîmboviţei" (adică în spatele actualului Muzeu Naţional de Istorie). O descrie astfel: "construcţia aceea solidă cu două etajuri, cu ziduri masive şi ferestre arcate". În jurul unei curţi interioare pătrate, avînd în mijloc o "cişmea cu braţ de fontă", urcă scări întunecoase, cu intrări separate. Modelul se mai poate vedea şi astăzi în Bucureşti ori la Budapesta. Altfel, casa avea nevoie de reparaţii: "era însemnată ici-colo de lepra bătrîneţii, burlanele dinspre stradă suferiseră lovituri, bolta de intrare n-avea cinstea să fie îngrijită de un portar". Locuinţa unchiului era încărcată de cărţi: "Grămădeşte, tot grămădeşte hîrţoage în rafturi, de jos pînă sus. Ce-o fi făcînd cu atîtea cărţi, el ştie". Noi ştim: împreună cu un prieten, vechi arhivar, Eudoxiu Bărbat (încă un nume bine găsit, care trimite la Bucovina şi la Ardeal!) pregăteşte o lucrare istorică "despre moşneni, răzeşi şi mazili în trecutul nostru". Într-adevăr, tema provocase, după răscoala din 1907, discuţii aprinse în istoriografia noastră. Liniştea bătrînilor este însă tulburată de gălăgia pe care o fac cei unsprezece chiriaşi. Zgomotul continuă zi şi noapte, ca proprietarul să se hotărască să vîndă şi să plece. În această conspiraţie, care urmăreşte să introducă imobilul într-un plan de lărgire a străzii pentru a obţine un preţ de expropriere mult peste valoarea reală a casei, va intra pînă la urmă şi avocatul de la Iaşi, tatăl tînărului: "E o proprietate la colţ şi aproape de centru; poate fi transformată în prăvălii, în birouri, în depozite". Sub pretextul exproprierii, Primăria va acorda condiţii excepţional de avantajoase investitorilor care cumpără, ca să vîndă. Intermediarul acestei afaceri mărturiseşte: "Voi revinde şi-mi voi scoate banii. Din preţul de expropriere dumneata cîştigi un milion. Alţii vor mai avea de două ori cît dumneata. Mie îmi va rămînea restul, un milion, un milion şi ceva " asta n-are importanţă, căci eu mai am notate în carnetul meu încă o mică serie de asemenea clădiri care urmează să fie expropriate". Povestea ne convinge că făgaşul pe care au apucat moravurile noi le îndreaptă înapoi cu vreo 90 de ani.
