Patrimoniofobie

Legile şi regulamentele pentru protejarea patrimoniului cultural naţional au mai multe categorii de adversari. Una este, după cum ştiu de mult cititorii acestei rubrici, a noilor proprietari, care au cumpărat o casă veche, cu sau fără statut de monument istoric, pentru a clădi în locul ei cinci etaje, zece sau chiar douăzeci, după cît sînt în stare să investească în vederea profitului viitor. Altă categorie o formează chiar o parte dintre vechii proprietari, care şi-au recuperat locuinţa după ce statul jefuitor a lăsat-o să se degradeze timp de o jumătate de secol. Fie că au de gînd şi ei să se despăgubească, vînzînd-o oricui, fie că n-au mijloacele să o restaureze, fie că n-au voie, dacă e "patrimoniu", să-i aducă unele modificări pe care ei le consideră necesare pentru confortul lor (de obicei, e vorba de o generaţie mai tînără, mai puţin ascetică) " rezultatul e acelaşi. Deteriorarea monumentelor nu-i emoţionează pe toţi reprezentanţii autorităţilor publice cărora le revine sarcina de a le apăra, deoarece ei invocă insuficienţa mijloacelor destinate întreţinerii sau restaurării. Nici nu sînt toţi insensibili la ispita unui comision de la cumpărătorii de avize de demolare. Printre duşmanii pe care-i număr acum sînt şi arhitecţii nerăbdători să-şi arate talentul şi conectarea la mode din Occidentul european sau transoceanic şi interesaţi de perspectiva unui cîştig substanţial. În sfîrşit, nu vreau să-i uit pe şoferii de taxiuri, care, fiind exasperaţi de sufocarea circulaţiei pe străzile noastre strîmte, moştenite de pe vremea trăsurilor, se bucură de orice lărgire a intersecţiilor unde se dărîmă clădiri vechi. De la ei, deşi au fost întotdeauna avangarda intelectuală a clasei muncitoare, nu putem aştepta să se simtă solidari cu trecutul căruia îi aparţin casele ameninţate. Preocuparea de a păstra cît mai mult din zestrea de monumente istorice a oraşului este, deci, impopulară la noi. Cum e în alte ţări? În Franţa, prezervarea şi valorizarea celor 42.000 de imobile clasate depinde de colaborarea dintre stat (bugetul Ministerului Culturii rezervă în acest scop circa 300 de milioane de euro pe an, cu toate că lucrările de consolidare necesitau, în 2007, suma de 11 miliarde!) şi acţiunea colectivă, adică iniţiativa privată. Obligaţia proprietarului particular de a deschide pentru vizitare, parţial sau temporar, castelul sau ferma atrage resurse care le înlocuiesc cu succes pe acelea pe care statul e incapabil să le ofere. Să ne amintim că, în toate variantele în care fusese pregătită Legea Patrimoniului, erau prevăzute nu numai scutirea de impozite pentru proprietar, ci şi un ajutor din partea statului în vederea reparaţiilor impuse de starea clădirii şi că, de fiecare dată, Ministerul de Finanţe n-a aprobat legea decît cu condiţia ştergerii acestei clauze. În Germania, vizitarea unui oraş presupune oprirea la Primărie, gotică sau barocă, la muzeul municipal, care, cînd nu debutează cu preistoria, începe de la Hohenstaufeni, la bisericile medievale, la un palat episcopal sau princiar de Renaştere, care, dacă a fost ars în 1945, este acum refăcut pe deplin. Castelele convertite în hoteluri nu se mai numără. În jurul Berlinului se pot vedea cîteva reşedinţe ale primilor regi ai Prusiei, după ce, sub regimul comunist, au fost o fabrică de explozibile sau o casă de oaspeţi a Partidului. Lîngă aeroportul Tegel, familia Humboldt locuieşte din 1776 într-un elegant conac neoclasic, care poate fi vizitat lunea. Interesul pentru istoria unor regiuni care au fost germane pînă la ultimul Război Mondial a produs o serie de albume de fotografii: Silezia, astăzi dincolo de frontiera cu Polonia, este prezentată cu toate monumentele ei. Dar în Ucraina? Acolo, numai statul veghează asupra siturilor istorice şi ele sînt exploatate ca material didactic al îndoctrinării patriotice. În faţa cutărei cetăţi a domnilor Moldovei, pe malul Nistrului, străjuiesc statui ale hatmanilor cazaci, iar altă cetate, în care polonii au rezistat eroic asediului turcesc, parcă ar fi de o mie de ani... ucraineană. Dispreţul pentru autenticitate, remodelarea trecutului sînt proprii naţionalismelor celor mai tinere. În fiecare sat e cîte o statuie de revoluţionar sau de partizan. Vorba cuiva care se refugiase de două ori din Basarabia, în 1940 şi în 1944: "Tăticule, ăştia se bat şi acum cu nemţii!". În România, auzim din ce în ce mai des că patrimoniul asigură dezvoltarea turismului şi că, deci, este o sursă de venituri pentru stat, deşi nu se spune dacă aceste fonduri urmează să întărească fragilitatea bugetului monumentelor. Alt colac de salvare ar fi, se zice, descentralizarea. Aici, cel puţin, ştim că ar fi o nenorocire: experţi în materie de patrimoniu sînt încă prea puţini pentru a supraveghea situaţia în provincie, iar consiliile locale sau judeţene vor avea alte priorităţi decît întreţinerea sau reabilitarea clădirilor de valoare istorică aflate în jurisdicţia lor.