Tîrgul de antichităţi
Mă gîndeam uneori că, la Bucureşti, comerţul de anticariat, cel de artă şi cel de cărţi ar trebui să aibă împreună o stradă de-a lungul căreia să se înşire prăvăliile. Aşa cum odinioară, în vechile oraşe, meseriile erau adunate la un loc, aşa că şelari sau blănari aveau pentru ei cîte o uliţă; aşa s-au născut Lipscanii, cartierul negustorilor care, venind de la marele tîrg de la Lipsca (Leipzig), aduceau marfa cumpărată acolo şi vindeau aceste produse de import. La fel, îmi plăcea să-mi închipui că, într-o capitală modernă, care s-ar întoarce la gradul de civilizaţie din trecut, s-ar putea constitui un cartier al anticarilor, cu o atmosferă favorabilă vieţii intelectuale, care " de ce nu? " ar fi supravegheat de o poliţie specială, între limitele unui orar comun. În zilele de 7-9 august, pe Bdul Aviatorilor, de-a lungul parcului, de la intrarea de lîngă Institutul de Istorie şi pînă în dreptul Statuii, s-au aliniat 75 de tarabe, cu ocazia Tîrgului organizat de Primăria sectorului 1, sub firma "Carpatia" (?). De departe se vedea ca o manifestaţie: de fapt, trecătorii se opreau, mulţi priveau, puţini întrebau de preţ, n-am văzut nici unul să cumpere, zău! Intrau în vorbă nişte bătrîne care ţineau minte că văzuseră acasă, pe vremuri, asemenea obiecte. Conversaţia era mai degrabă între specialiştii acestui negoţ, care îşi manifestau firescul spirit de concurenţă sau îşi aminteau afaceri mai profitabile. O uniformă de tambur-major, ceasuri, plăci de patefon, cîini de bronz, cufere, volume desperecheate de drept (românesc sau francez), o rîşniţă de piper, oglinzi, un geamantan pe care sînt lipite etichetele unor hoteluri ce nu mai există, un joben sau două, linguriţe, o pălărie de vînător, bastoane, timbre, rîşniţe de cafea, ceasuri, un album cu ilustrate din Constantinopol, o hîrţoagă tipărită în ebraică, dar şi cărţi de rugăciuni în chirilică purtînd ştampila unei parohii săteşti, reclame franţuzeşti de băuturi, fotografii de familie, picturi de gang (ţiganca cu un sîn gol), medalii, reviste de turism sau de şah, o toporişcă, o masă pătată de sosul multor fripturi, cărţi din anii ’30 (Cezar Petrescu, dar şi traduceri de romane englezeşti), farfurii, o pereche de pantofi de damă, flori artificiale, pahare, fiare de călcat (din cele cu cărbuni), umbrele, săbii (numai două autentice, multe altele false), portretul unui preot cu barbă lungă, albă, icoane (aproape toate ruseşti, pe care le-au adus basarabenii, sau din emigraţia de după Revoluţie), inele noi, cercei noi, iar ceasuri, îngeraşi de bronz, ciobăniţe de porţelan, tablouri de Grigorescu (copii), cîini de lemn, ceşti de porţelan, un ceainic mare de fier, o vază de flori cu portretul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, omagiu la împlinirea vîrstei de 60 de ani (în 1961), bancnote vechi, monede, o pălărie Borsalino, cutii de bomboane de la Capşa, o carte cu coperte roşii pe care scrie Friedrich Engels, Poezii de Erastia Peretz, caiete de şcoală, Turnul Eiffel mic, un leu mic (presse-papier), pendule mici şi mari, pisici de porţelan, bufniţe de porţelan, o Veneţie anonimă în culori ţipătoare, o pereche de calapoade de cizmar, ochelari, pipe, un Adevărul anunţînd căderea Guvernului Brătianu, două fascicule din Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, note muzicale, o fotografie de miri (din cele care se pun deasupra patului), o cutie de pălării, o cutie de table şi de şah, o ladă de zestre, un afiş electoral (am uitat pentru cine), o carte poştală Carol I şi Elisabeta, o fîntînă de bronz, Tinere, cunoaşte-ţi ţara de Ion Simionescu, membru al Academiei. Cînd vezi toate astea, întîi observi că nu e nimic ţărănesc, aproape toate obiectele aparţin unor interioare de mică burghezie dintre cele două războaie. Şi te apucă jalea că au existat oameni care trăiau cu aceste lucruri în casă. Nu sînt antichităţi, sînt vechituri. Nimic dinainte de 1900, în afară de o miniatură: o boieroaică, cine ştie ce străbunică rămasă mereu tînără. Gata, nu mai vreau o stradă întreagă pentru anticari, ar fi prea deprimant.
