Colţul este acela al străzii Berthelot cu strada Luterană. Un punct nevralgic, fiindcă acolo s-a ridicat blocul colosal de lîngă Sf. Iosif, iar peste drum, înghesuit într-un spaţiu care abia-l încape, un hotel de cinci etaje. Strada Luterană, urcînd spre catedrala catolică, se termină pe stînga cu templul calvin, aflat în fundul unei parcele adînci, de-a lungul căreia se întinde o casă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Este nr. 37, unde nu mai locuieşte nimeni. Vizavi, la nr. 14, altă casă părăsită, parter şi etaj, cu terasă în spate, adică deasupra pantei care coboară spre Hotelul Bucureşti. E clar că, după ce cutremurul din 1977 a distrus blocul Nestor, clădirile înalte care s-au înfipt în locul lui au dezintegrat ansamblul pe care-l forma strada Luterană, cu casele ei bătrîneşti. 

Pentru a înţelege atmosfera de provincie patriarhală care s-a păstrat acolo multă vreme, e de-ajuns a spune că pe trotuarul stîng mai rezistase unul dintre ultimele ateliere de pălării din Bucureşti. Ba chiar, pe partea opusă, undeva în susul străzii, internatul de băieţi al Comunităţii Evanghelice care l-a găzduit pe Ion Ghica. În cartier mai erau vreo două-trei case ghiculeşti. Dar faptul că fostul bei de Samos, de mai multe ori prim-ministru şi onorînd tînăra Academie Română cu preşedinţia sa, a locuit, împreună cu cei şapte copii ai săi, cu chirie şi în condiţii modeste pînă la 1881, cînd a plecat ca plenipotent la Londra, este caracteristic pentru simplitatea vieţii pe care o ducea acea generaţie de oameni politici. Nici conacul de la Ghergani nu e arătos: singura clădire mai impunătoare este cavoul familiei.

Nr. 14 de pe strada Luterană are totuşi un stil nobil, partea mai depărtată de la stradă pare adăugată, însă figurează deja în planul oraşului din 1911, cînd proprietarul era un doctor Bărdescu. Acum, ferestrele sînt deschise şi se vede prin ele rabiţul tavanului: sigur că cineva i-a pus gînd rău casei. Demolatorii înaintează pas cu pas. Dincolo de hotelul plantat chiar în colţul drept al străzii Luterane, există la nr. 7 de pe Berthelot una dintre cele mai frumoase case pe care moda franceză le semănase în vechiul centru, retrasă de la stradă, deci cu o curte elegantă şi cu un turnuleţ pe latura dinspre Calea Victoriei. Deşi obloanele sînt mereu trase, nişte flori pe balconul de deasupra intrării principale arată că la mansardă locuieşte cineva, probabil de pază. Înainte de 1990, parcă ţin minte că aparţinea Corpului Diplomatic. După aceea, a apărut firma „Liberty SRL. Shipping and Trading Bucharest“. Ce navigaţie la Bucureşti? Pe Dîmboviţa? În orice caz, a fost un noroc pentru această casă, care altfel ar fi în primejdie, ca şi vecina ei de pe Luterană. 

Planul din 1911 ne spune şi a cui era la începutul veacului trecut. Grigore Triandafil (1840-1907), doctor în drept de la Paris şi magistrat de carieră, a trecut avocat, fiind din 1880 unul dintre fruntaşii Partidului Conservator. Ministru al Justiţiei timp de trei luni în 1890-1891, a fost şi primar al Capitalei în 1892-1893. La moartea sa, era preşedinte al Camerei. Dacă activitatea sa politică a fost destul de ştearsă, trebuie să-i fim recunoscători pentru casa pe care a lăsat-o. Ea este înscrisă în Ghidul Bucureştilor din 1885, cînd adresa ei era „Str. Fîntînei, 3 bis“. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.