Casa generalului

În sectorul 1, la nr. 20 de pe strada General Ernest Broşteanu, se găseşte o clădire a Asigurărilor Allianz-Ţiriac, despre care se poate spune că e un exemplu reuşit de arhitectură modernă. Într-adevăr, este un imobil nou, de numai cîţiva ani. Pînă în 2005 se afla acolo casa celui care a dat numele său străzii, un nume asociat pentru totdeauna cu un moment de răscruce din istoria României. La intrarea lor în Basarabia, în ianuarie 1918, trupele române care au asigurat libertatea Sfatului Ţării, ameninţată de bolşevicii ucraineni, erau comandate de generalul Ernest Broşteanu (1869-1933). Cariera sa militară, care începuse din 1890, ca sublocotenent, înregistrează gradele superioare în vremea Primului Război Mondial: colonel în 1916, a primit comanda unei brigăzi în 1917, fiind înaintat general de divizie în 1919. Ceea ce romanii numeau honesta missio, adică retragerea la pensie, a venit la împlinirea a 40 de ani sub arme, în 1930. Între timp, acest distins ofiţer îşi construise o locuinţă pe strada care se chema pe atunci Precupeţi, de la numele bisericii Precupeţii Noi care e şi astăzi principalul reper al cartierului ce se întinde între străzile Polonă, Dorobanţi şi Eminescu şi care, înconjurată de o grădină, a rămas ca o insulă paşnică de care se sparg valurile celor mai îndrăzneţe afaceri imobiliare. Este o zonă protejată, statut legal îndreptăţit de existenţa unor case foarte frumoase, care creează o atmosferă patriarhală şi senină. Toate datează din cel dintîi deceniu al perioadei interbelice. Casa Broşteanu a apărut în 1922, pe o parcelă alungită în interior care, în 1911, îl avea drept proprietar pe un oarecare Grigore Oprescu. Cum am mai spus altădată, Dorobanţi şi împrejurimile fuseseră, pe drumul către marginea de nord a oraşului, un cartier semirural, de locuinţe modeste şi prăvălii, care cunoştea de la începutul secolului o rapidă ridicare în grad prin împlîntarea unor case de mare burghezie. În general, ele au adoptat fie un stil eclectic, împrumutat din capitalele străine (Paris sau Viena), fie stilul "naţional", ca în cazul de care e vorba. Peste un demisol înalt, destinat spaţiilor de servicii anexe (bucătărie, spălătorie, depozitare), casa de la nr. 20 era formată din parter şi etaj, acesta din urmă adăpostind servitorii, la acelaşi nivel cu podul. Se intra pe o scară alipită de-a lungul faţadei orientate către grădină, într-un vestibul încadrat de primele două ferestre. Latura scurtă a dreptunghiului, pe care încăpeau numai trei ferestre, era cea dinspre stradă. Garajul din fundul curţii reprezenta o exigenţă a vieţii moderne. Familia Broşteanu n-a pierdut casa decît în 1977 şi a recuperat-o de la ICRAL în 2003, după care a vîndut-o. Aşa se face că astăzi blocul Allianz-Ţiriac înlocuieşte una dintre clădirile cu semnificaţie simbolic-memorială a căror dăinuire ar mai fi îngăduit o relaţie directă cu istoria. Nu e păcat numai deoarece strada întreagă a avut un caracter cu totul diferit, pe care îl vor ştirbi şi alte iniţiative de reconstrucţie: de pildă, chiar peste drum de nr. 20 se munceşte " şi duminica " la un şantier "în regie proprie", pentru demantelarea unei case vechi, căreia i s-a smuls acoperişul şi i se sfărîmă ultimul zid cu stucaturi. E păcat de nepăsarea faţă de umbra celui care a adus steagul românesc în Chişinău, faptă care i-a dat Basarabiei un sfert de veac de libertate.