Tot despre Mântuleasa

Venind vorba, acum două săptămîni, despre Mântuleasa, cartierul ameninţat de invazia blocurilor, şi biserica de la care şi-au luat numele împrejurimile, mi s-a trezit curiozitatea să aflu mai mult în legătură cu cele mai vechi amintiri din zonă. Aşadar, această biserică este ctitoria lui Manta "cupeţul" (negustorul) şi a văduvei sale, fiind clădită în anii 1733-1735. Există însă o mărturie din 1645 despre o biserică, înconjurată cu chilii, a popii Manta "ot Bucureşti", fără indicarea hramului, nici a locului, fiindcă vecinătatea cu o prăvălie care aparţinea mănăstirii Sf. Ioan poate fi oriunde, deşi mai degrabă în mahalaua de pe malul Dîmboviţei. Acel popă Manta era atunci în viaţă, iscălind un document ca martor. Dacă a fost el strămoşul familiei de la Mântuleasa înseamnă că înainte de lăcaşul pe care-l vedem astăzi a mai existat unul, dispărut, pe care urmaşul hagiu l-a înlocuit. Numele de Manta îl regăsim la 1688: portar (adică în serviciul curţii domneşti) şi însurat cu o Maria. Probabil fiul lor, Matei vel portar (mai mare peste uşierii de la palatul lui Brâncoveanu) este înregistrat în 1696, alături de pitarul Neagoe Rătescu, deci la acelaşi nivel social, de mică şi nouă boierime. Acest Matei portarul este tatăl lui Manta II, cel care a început clădirea bisericii şi a murit în 1734. Despre el aflăm acum că i se spunea ca alintare "Măntică" şi că avea un cumnat, negustor şi el, Iane Kefala, grec desigur. Mai avea Măntică un frate, pe Mihai, şi trei surori, dintre care n-o cunoaştem decît pe Maria, măritată cu Dumitru "doftorul". Toţi muriseră pînă în 1748, iar cele patru prăvălii lăsate de zestre fetelor, de la părinţi, vor ajunge pînă la urmă în stăpînirea copiilor "doftorului", fiind plasate "în uliţa cea mare a Şelarilor". În disputa cu copiii lui Mihai, interesele minorilor vor fi apărate de tutorele lor, postelnicul Ioniţă Brătăşanu. Cu acest boier, dintr-o familie numeroasă şi bogată, cu profesiunea socrului său, un medic, şi cu moştenirea prăvăliilor, constatăm o poziţie materială şi socială confortabilă. Pe de altă parte, pentru a înţelege mai bine mediul căruia îi aparţineau aceşti burghezi bucureşteni din epoca lui Brâncoveanu şi din perioada de zbucium care i-a urmat, avem povestea unui loc de casă pe care Măntică l-a vîndut lui Manea mătăsarul, de la care l-a cumpărat Maxim cupeţul. Acesta este acelaşi cu ctitorul de la Sf. Elefterie Vechi. Fraţii lui erau tot negustori, Panait şi Andrei. Fiul lui Maxim, Constantin, a fost ginerele lui Ilie cojocarul şi al Stanei, alianţă care-l introducea într-o altă familie înstărită, Stana fiind fiica lui Prodan II abagiul şi avînd de la mama ei, Voica, patru prăvălii în mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, pe uliţa Boiangiilor, aproape de actuala Bărăţie. Prodan avea doi fraţi, Enache şi Năstase, şi o soră Aspra, măritată cu Lazăr, toţi proprietari de ateliere care produceau abaua, un postav de lînă groasă. Ce rost au aceste genealogii de oameni obscuri? Cînd spunem că apărăm un trecut, acest trecut nu trebuie să fie o abstracţie incoloră pe care nu şi-o pot închipui nici oratorii care o invocă la aniversări. Tîrgoveţii din secolul al XVIII-lea erau români, greci sau bulgari, dar numele balcanice nu sînt prea multe şi se pierd după o generaţie sau două " cei veniţi din sudul Dunării învăţau româneşte şi se încuscreau repede cu localnici. Trăiau într-un centru comercial, cel mai mare din toată regiunea pînă la Stambul, dar care era guvernat încă după regulile vechii democraţii ţărăneşti, cu "bătrînii oraşului" în frunte. Împărţirea în mahalale era şi religioasă, pe parohii, şi profesională, pe meserii (zlătarii, între Sărindar şi biserica breslei lor, zăbunarii lîngă Şelari etc). Criteriul etnic sau regional juca un rol mai puţin important. Casele aveau acoperişuri de şindrilă, dar începeau să aibă şi "ferestre de sticlă" (primele geamuri la 1780). Locuitorii lor cumpărau covoare şi mobilă din străinătate, îmbrăcăminte scumpă, blănuri şi bijuterii, dar nu ştiu o baie publică mai veche decît cea din 1670, "din susul oraşului Bucureştilor, care baie o au făcut Istrat neguţătoriul", fiind o sursă de venit pentru familia sa. După o sută de ani, baia "de la poarta din sus a curţii domneşti cei vechi" aparţinea mitropoliei. Apăruseră cafenelele: prima e a unui turc în 1691, după care ienicerul a fost înlocuit de călugări de la Cotroceni. Dezorientaţii din ziua de azi au de învăţat puţină umilinţă. A ascunde acest trecut şi a fabrica un prezent fără tată şi mamă " un prezent de imitaţie şi urît " nu e demn de un popor care are nevoie de respectul celorlalte.