Ninge peste casa lui Eliade
„Eliade (Pompiliu),1869-1914, critic literar român. M. coresp. al Acad. Studii comparatiste.“ Aşa spune dicţionarul. De el e vorba, iar despre casă am mai scris chiar la începutul acestei serii de reclamaţii, denunţînd starea de plîns în care se găsea de atunci clădirea de pe cheiul Dîmboviţei, colţ cu podul Haşdeu. Ce se întîmplă acolo, după trei ani? Micul castel, pe care l-au imaginat o minte hrănită cu lecturi romantice şi o ambiţie de a pătrunde în elita semi-boierească a epocii, este astăzi cu totul ruinat. Turnuleţele semeţe sînt acoperite de zăpadă, ninge şi înăuntru prin geamurile sparte sau jalnic peticite cu cartoane. Uşa e larg deschisă, invitînd vagabonzii să se adăpostească. De fapt, o familie s-a şi instalat într-o cameră de la parter. Prezenţa ei se putea ghici după lumina slabă din dosul ferestrelor prăfuite şi după firul de fum care se vălătucea pe horn spre cer. Acum, rufele care au îngheţat pe funie, în curte, arată o gospodărie în regulă, pe care o tolerează invizibilii proprietari. Ceea ce, în altă parte, se cheamă
, coloniştii care, fără drept, iau în stăpînire o casă goală, oricît de părăginită ar fi, au apărut şi la noi, cum era firesc. Prea multe sînt asemenea case pustii, fie că pe ele flutură sau nu anunţul „de vînzare“. Chiar mergînd mai departe pe chei, după un şir de trei case de aceeaşi vîrstă cu a lui Eliade – dar care au avut norocul de a fi restaurate – sau, încă una, în şantier de reparaţii, vine alt colţ, cu strada Grădina cu cai, unde mai e o casă veche şi frumoasă. Pe vremuri, acum patruzeci de ani, se luau de acolo paşapoartele. Nu e nici ea locuită, dar, cel puţin, plasele de sîrmă care acoperă ferestrele împiedică să intre păsările sau alţi vizitatori.
De ce trebuie păstrată casa lui Pompiliu Eliade? Cui este destul de ignorant ca să pună această întrebare i-aş da un triplu răspuns. Mai întîi, pentru farmecul de epocă. Arhitectura Bucureştilor vechi, deci dintr-o epocă nu mai depărtată de noi decît domnia lui Carol I, vădeşte o pasiune a imitaţiei care face să avem aici exemplare ale unor stiluri rare în partea noastră de lume. Aşadar, oraşul e ca un ierbar în care au fost prezervate specii străine. În acelaşi timp, acest aspect retro conferă capitalei româneşti o fizionomie vrednică de interes. Ea se şterge cu repeziciune, mai ales că sînt arhitecţi care susţin că „Bucureştiul are nevoie de o nouă identitate“. Am auzit asta într-o dimineaţă cînd, la Realitatea TV, i se făcea reclamă dlui Vladimir Arsene.
E numai un fel de a spune că cineva are nevoie de bani şi de reputaţie. Bucureştii – pluralul rămîne pentru a denumi centrul încă fidel tradiţiei – nu sînt în căutare de identitate, ca şi cum ar fi un nou-născut in vitro. În sfîrşit, mai există un motiv: istoria personală a monumentului. El este al cartierului şi al momentului în care a apărut, deci al contextului spaţial şi cronologic, dar este şi al omului care a trăit acolo. Nu numai că Pompiliu Eliade l-a inspirat pe Lovinescu, inaugurînd la noi studiile comparatiste cu un larg orizont, dar a scris şi despre istoria secolului al XIX-lea, pagini foarte bine informate cu o judecată sigură. Profesor de literatură franceză, el era, ca istoric, un diletant, cum a decretat N. Iorga, dar cartea sa, care a apărut la Paris în anul morţii sale, despre împrejurările în care s-a alcătuit Regulamentul Organic merită o atenţie de care ne-am dezvăţat. A folosit o bibliografie impresionantă, cuprinzînd şi arhive franceze, şi chiar mărturia directă a cîte unui supravieţuitor încă accesibil. Printre cei cărora le mulţumeşte la sfîrşitul ultimului volum sînt intelectuali distinşi pe care-i frecventa în vremea studiilor sale la Paris şi ale căror nume n-au fost uitate încă. Lista se încheie cu un certificat postum pentru „doamna Eliza P. Eliade, care, în afară de numeroasele îngrijiri pe care ni le-a acordat în timpul îndelungatei noastre boli la Paris, s-a însărcinat ca să scrie, în clipele ei «libere» şi sub dictarea noastră, toată partea literară a acestei lucrări“. Despre buna întrebuinţare a nevestelor...
Dacă acest caracter uman al memoriei oraşului piere necunoscut, demolarea se poate întinde fără nici o piedică.
