Ninge peste casa lui Eliade

Publicat în Dilema Veche nr. 312 din 4-10 februarie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

„Eliade (Pompiliu),1869-1914, critic literar român. M. coresp. al Acad. Studii comparatiste.“ Aşa spune dicţionarul. De el e vorba, iar despre casă am mai scris chiar la începutul acestei serii de reclamaţii, denunţînd starea de plîns în care se găsea de atunci clădirea de pe cheiul Dîmboviţei, colţ cu podul Haşdeu. Ce se întîmplă acolo, după trei ani? Micul castel, pe care l-au imaginat o minte hrănită cu lecturi romantice şi o ambiţie de a pătrunde în elita semi-boierească a epocii, este astăzi cu totul ruinat. Turnuleţele semeţe sînt acoperite de zăpadă, ninge şi înăuntru prin geamurile sparte sau jalnic peticite cu cartoane. Uşa e larg deschisă, invitînd vagabonzii să se adăpostească. De fapt, o familie s-a şi instalat într-o cameră de la parter. Prezenţa ei se putea ghici după lumina slabă din dosul ferestrelor prăfuite şi după firul de fum care se vălătucea pe horn spre cer. Acum, rufele care au îngheţat pe funie, în curte, arată o gospodărie în regulă, pe care o tolerează invizibilii proprietari. Ceea ce, în altă parte, se cheamă

, coloniştii care, fără drept, iau în stăpînire o casă goală, oricît de părăginită ar fi, au apărut şi la noi, cum era firesc. Prea multe sînt asemenea case pustii, fie că pe ele flutură sau nu anunţul „de vînzare“. Chiar mergînd mai departe pe chei, după un şir de trei case de aceeaşi vîrstă cu a lui Eliade – dar care au avut norocul de a fi restaurate – sau, încă una, în şantier de reparaţii, vine alt colţ, cu strada Grădina cu cai, unde mai e o casă veche şi frumoasă. Pe vremuri, acum patruzeci de ani, se luau de acolo paşapoartele. Nu e nici ea locuită, dar, cel puţin, plasele de sîrmă care acoperă ferestrele împiedică să intre păsările sau alţi vizitatori.

 De ce trebuie păstrată casa lui Pompiliu Eliade? Cui este destul de ignorant ca să pună această întrebare i-aş da un triplu răspuns. Mai întîi, pentru farmecul de epocă. Arhitectura Bucureştilor vechi, deci dintr-o epocă nu mai depărtată de noi decît domnia lui Carol I, vădeşte o pasiune a imitaţiei care face să avem aici exemplare ale unor stiluri rare în partea noastră de lume. Aşadar, oraşul e ca un ierbar în care au fost prezervate specii străine. În acelaşi timp, acest aspect retro conferă capitalei româneşti o fizionomie vrednică de interes. Ea se şterge cu repeziciune, mai ales că sînt arhitecţi care susţin că „Bucureştiul are nevoie de o nouă identitate“. Am auzit asta într-o dimineaţă cînd, la Realitatea TV, i se făcea reclamă dlui Vladimir Arsene.

E numai un fel de a spune că cineva are nevoie de bani şi de reputaţie. Bucureştii – pluralul rămîne pentru a denumi centrul încă fidel tradiţiei – nu sînt în căutare de identitate, ca şi cum ar fi un nou-născut in vitro. În sfîrşit, mai există un motiv: istoria personală a monumentului. El este al cartierului şi al momentului în care a apărut, deci al contextului spaţial şi cronologic, dar este şi al omului care a trăit acolo. Nu numai că Pompiliu Eliade l-a inspirat pe Lovinescu, inaugurînd la noi studiile comparatiste cu un larg orizont, dar a scris şi despre istoria secolului al XIX-lea, pagini foarte bine informate cu o judecată sigură. Profesor de literatură franceză, el era, ca istoric, un diletant, cum a decretat N. Iorga, dar cartea sa, care a apărut la Paris în anul morţii sale, despre împrejurările în care s-a alcătuit Regulamentul Organic merită o atenţie de care ne-am dezvăţat. A folosit o bibliografie impresionantă, cuprinzînd şi arhive franceze, şi chiar mărturia directă a cîte unui supravieţuitor încă accesibil. Printre cei cărora le mulţumeşte la sfîrşitul ultimului volum sînt intelectuali distinşi pe care-i frecventa în vremea studiilor sale la Paris şi ale căror nume n-au fost uitate încă. Lista se încheie cu un certificat postum pentru „doamna Eliza P. Eliade, care, în afară de numeroasele îngrijiri pe care ni le-a acordat în timpul îndelungatei noastre boli la Paris, s-a însărcinat ca să scrie, în clipele ei «libere» şi sub dictarea noastră, toată partea literară a acestei lucrări“. Despre buna întrebuinţare a nevestelor...

 Dacă acest caracter uman al memoriei oraşului piere necunoscut, demolarea se poate întinde fără nici o piedică.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

Razvan din Idicel la masa jpg
Povestea lui Răzvan din Idicel: „Poate că în străinătate eram mai bogat, dar sunt fericit că pot să fac ceva la mine acasă” VIDEO
Afacerea lui Răzvan Rusu a început într-o gospodărie din Idicel Pădure, „satul unde se termină lumea”, cu un ceaun și 50 de kilograme de cirește. Acum produce zeci de mii de borcane cu bunătăți tradiționale tot la ceaun și n-ar face asta în altă parte pentru nimic în lume.
Balenciaga 1 Foto Captura JPG
Controversata campanie Balenciaga: clienții încep să-și distrugă hainele brandului
În imaginile publicate în sprijinul colecției de primăvară 2023 a mărcii, copii mici sunt văzuți pozând cu animale de pluș care sunt îmbrăcate în ținute în stil BDSM. În plus, într-o fotografie un copil este prezentat alături de pahare de vin și de bere.
paul danci jpg
Noile mașini, proiectate să „țină” între 7 și 12 ani. Explicațiile unui inginer român de la Mercedes
Paul Danci, un inginer care lucrează la Mercedes-Benz, a explicat, într-o postare de pe pagina sa de Facebook, motivele pentru care astăzi „nu se mai fac mașini așa cum se făceau mai demult”. Potrivit inginerului român, noile mașini sunt proiectate cu o durată de viață între 7 și 12 ani.

HIstoria.ro

image
Drumul spre Alba Iulia: Cum au ajuns românii la Marea Adunare Națională
Așa cum se înfățișează din literatura memorialistică, majoritatea delegaților ori participanților sosesc la Alba Iulia cu trenul. Numai cei din așezările aflate la distanțe mici călătoresc cu alte mijloace de transport.
image
Noiembrie 1918: O lume în revoluție
1918, așa cum este creionat de literatura memorialistică, este anul unei lumi în plină revoluție. Desfășurată de la un capăt la celălalt al continentului european, revoluția este inegală și îmbracă diverse forme.
image
Scurt istoric al zilei naţionale
Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate.