Termopane şi arteziene
Dacă se plimbă cineva prin centrul vechi al acestui oraş, întîlneşte la tot pasul semnele unei ignoranţe pretenţioase şi agresive. În loc să fie pus în valoare ce a mai rămas din fizionomia tradiţională a Bucureştilor, intervenţiile anapoda transformă după lipsa de gust a parveniţilor sau de-a dreptul distrug.
O asemenea inspecţie ar putea porni de la Biserica Doamnei, unde a început restaurarea de mult timp aşteptată. Numele profesorului Dan Mohanu, care conducea lucrările acum un an, era o chezăşie a preocupării pentru autenticitate, aşa cum s-a putut vedea la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş sau la Stavropoleos. Bănuiesc că hotărîtor în privinţa închiderii pridvorului a fost cuvîntul părintelui paroh, care, desigur, s-a luat după ce se făcuse deja la Biserica Dintr-o Zi. Am protestat atunci împotriva astupării cu termopane a arcadelor din 1702, chiar dacă ramele imită lemnul. La Biserica Doamnei, prezenţa unei colonete de piatră în mijlocul fiecărei arcade din pridvor a împiedicat aplicarea aceleiaşi soluţii. De aceea, tot pridvorul este acum învelit pe dinăuntru în termopan, ca şi cum ar fi înghiţit un ascensor de sticlă. „Trăgea corentul“? Dar de trei sute de ani, la ctitoria doamnei Maria a lui Şerban Cantacuzino, nu se clintise o piatră de la locul ei, iar nouă nu ne făcea nici un rău să ne rugăm între acei pereţi deschişi soarelui sau vîntului. Cu totul altceva ar fi fost de schimbat acolo: murdăria infamă din jur, între lăzi de alimente şi maşini parcate în culoarul strîmt către strada Doamnei. Blocurile care ascund biserica au fost reînălţate după 1977, aşa încît trebuie să ştii ce cauţi ca să găseşti monumentul istoric în dosul zidurilor de beton.
Să ne continuăm drumul pe Calea Victoriei. Acolo, la nr. 135, este Academia Română. Doamnă Academie, ne daţi voie să intrăm? La poartă, o barieră şi ghereta unui portar. De cine se apără venerabila instituţie? Tot un caracter defensiv îl are şi indicaţia că, în clădirea principală, prima intrare este rezervată academicienilor, iar vizitatorii de rînd sînt mînaţi mai departe sau expuşi obrăzniciei unei femei de serviciu puse de pază. Nici nu e, din păcate, singura reformă pe care a introdus-o în incinta Academiei fostul preşedinte Eugen Simion în cursul celor două mandate care l-au împuternicit să siluiască vechea înfăţişare a acelui loc pe care-l respectăm şi-l iubim. Clădirea nouă (din anul 2000), pentru care adunase fonduri regretatul N.N. Constantinescu de la Banca Naţională, este un buncăr, avînd în faţă un coviltir de metal şi sticlă adăugat la precedentul corp al bibliotecii. Era într-adevăr nevoie de un spaţiu suplimentar. În schimb, ideea de a tăia monumentalii arbori din grădină, pentru a planta acolo o foarte urîtă fîntînă arteziană, nu avea nici un rost. Ba se spune chiar că fostul preşedinte ar fi avut intenţia de a înşira pe marginile dreptunghiului de gazon busturile unor academicieni (ca în Cişmigiu!). De atunci au mai apărut în partea de sud a grădinii nişte sarcofage, provenind probabil de la Muzeul Naţional de Arheologie, şi, de curînd, două opere de artă al căror sens este indescifrabil pentru profani. Acestea sînt donaţii ale autorilor lor, sculptorii Henri Mavrodin şi Florin Ciubotaru. Despre calitatea lor estetică să se pronunţe alţii; clară este numai inadecvarea lor totală la contextul în care au fost înfipte. În această incintă a existat, în spatele gardului dinspre Calea Victoriei, casa Ştefan Bellu, donată Academiei de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii în 1896, dar demolată de Securitatea lui Ceauşescu, ca fiind prea aproape de traseul oficial. Acolo funcţionase Editura Academiei pînă prin 1984, cînd se închideau ferestrele la trecerea cortegiului prezidenţial. Clădirea din dreapta este o fostă casă Cesianu, pe care, din 1890, o cumpărase pentru Academie Theodor Rosetti, ministrul de atunci al Instrucţiunii Publice. Biblioteca a fost construită după planurile arhitectului Duiliu Marcu şi a inaugurat-o Carol al II-lea în 1937. Într-un asemenea cadru era altădată o atmosferă deosebită, care a dispărut.
Cît timp va continua obiceiul ca oricine să schimbe după cum îl taie capul ceea ce a moştenit, capitala României nu-şi va putea păstra caracterul cu care am fi vrut-o înzestrată pentru totdeauna.
