Povestiri desuete
Acesta e subtitlul autodepreciativ al unei fermecătoare cărţi care s-a reeditat de curînd, cu ilustraţiile care i-au lipsit în 1985 şi un supliment de adnotări: Din Bucureştii trăsurilor cu cai. Autorul, arhitectul Paul Emil Miclescu, figură de o deosebită distincţie, a lucrat multă vreme la restaurarea monumentelor istorice. Domeniul era, pe atunci, din cele deschise descendenţilor unor familii boiereşti, fie că formaţia lor profesională îi îndrepta în această direcţie (Ştefan Balş, Ion Balş, Virgil Antonescu, Sandu Miclescu), fie că se angajau cu pasiune şi competenţă în cercetarea documentelor (Radu Creţianu, Radu Greceanu). Cînd au apărut prima dată, aceste amintiri ale lui „Paul-Emile“, cum îi spuneau rudele şi colegii, au avut un mare succes: cartea era aşa de căutată încît exemplarul meu este furat! Pentru noi, care trăiam zilele cenuşii ale unui regim detestat, de care ne temeam că se va eterniza, a fost o extraordinară senzaţie de prospeţime să intrăm, de mînă cu un prieten mai vîrstnic, în lumea pe care părinţii noştri o pierduseră. De fapt, pe de-o parte, descopeream, atît de îndepărtată încît era altfel inaccesibilă, viaţa din alt ciclu istoric, dinainte de 1914, pe de alta, răzbeau printre rînduri tristeţea şi mînia cu care autorul vedea călcate în picioare rînduielile şi sentimentele în care fusese crescut. Nici nu se putea aşadar o lectură mai îmbietoare. În plus, acest debutant octogenar era un povestitor excepţional, mînuind firesc şi sigur o limbă plină de miez şi culoare, deloc vetustă, deşi puţini o mai folosesc.
Memorialistul declara de la început că-l interesează îndeosebi „istoria minoră, cea mai vie şi adevărată, cea mai apropiată, mai umană“ şi se mărturisea străin de „corectitudinea doctorală, gulerată şi scrobită a istoriei oficiale, revizuită, epurată şi ştiinţific consacrată“. Cum să nu-i dăm dreptate? De aceea, el se întorcea cu gîndul către un Bucureşti din alt veac, din care numai insule au rămas şi căruia el îi purta un afectuos devotament. Un oraş prin care primul drum învăţat, cu trăsura (!), lega casa copilăriei de cele două ale unui bunic savant şi autocrat. Casa părintească mai există şi azi, în strada Mendeleev (altădată N. Bălcescu), puţin cam ostentativ restaurată. Vechea casă boierească a Grecenilor se găsea la întretăierea Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta şi e de mult îngropată sub blocuri. Locuinţa „de la vie“, în mahalaua Mandritului, adică la capătul străzii Paul Greceanu către str. Polonă, a fost complet transformată din cauză că a devenit un sediu al Miliţiei. Mi-o arătase Mihai Oroveanu, acum 45 de ani, pe vremea cînd îl vizitam în cotlonul său subteran din casa sculptorului Ion Jalea, situată pieziş pe trotuarul opus faţă de fostul conac.
Alte amintiri se leagă de nr. 29 de pe Mendeleev, unde trăia Ştefan Luchian. Astăzi, tăbliţa comemorativă cu numele pictorului străjuieşte un restaurant de lux. Prin vecini se făcea auzită, zgomotoasă, prezenţa lui Delavrancea. Din răsfoirea cărţii răsar portrete de case şi de oameni, evocate cu duioşie sau cu un zîmbet înţelegător.
Experienţa profesională se împletea la Paul Emil Miclescu cu ceea ce reţinuse memoria sa, ca un ierbar preţios. De pildă, într-un volum cuprinzînd textele unor emisiuni la radio (Enigmele Bucureştilor, 1973), ziaristul Simion Săveanu a consemnat informaţii despre fosta legaţie imperială rusă de pe Podul Mogoşoaiei, demolată în 1937-1938, cînd s-a construit la Şosea clădirea ambasadei sovietice. Ultimul reprezentant al ţarului, Stanislav Alfonsovici Poklewski-Koziel, a părăsit atunci (după 20 de ani!) palatul care fusese cîndva curtea domnească a lui Şerban Cantacuzino. El se întindea pe terenul aflat între str. Eforiei, str. Al. Beldiman şi Bd. Elisabeta, avînd faţada spre Calea Victoriei. Pentru aceste date, Săveanu îi mulţumea „unui vechi şi pasionat cercetător al trecutului“ – domnul Paul Emil Miclescu.
În cartea pe care am recitit-o acum, secvenţele care se perindă te fac să tînjeşti nu numai după case şi străzi care au fost, ci mai ales după un model de viaţă interioară pe care-l transmite cu căldură şi luciditate.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
