Recitind (I)
Cînd mă despart vara de Bucureşti, iau totdeauna cu mine cărţi care să mi-l amintească. De data asta, am cules din bibliotecă un vechi număr din Secolul 20 (nu mai era "secolul icsics" de altădată) în care tema era Bucureştiul şi volumul a fost realizat de Alex. Leo Şerban. Era acum doisprezece ani (nr. 4-6/1997). A fost suficientă această distanţă în timp ca să-mi şteargă impresiile primei lecturi. Sau, poate, nici n-am avut atunci răgazul să parcurg cele 300 de pagini, am răsfoit " atîta ţin minte " textul Marthei Bibescu, apoi am pus cartea pe raft, deasupra rîndului în care nu mai încăpea, pentru un viitor care a întîrziat pînă acum. O regăsesc cu satisfacţia cu care aş sorbi vinul învechit, dar şi cu melancolia de a medita la cîte s-au schimbat şi cîte au rămas aşa cum erau, invers decît aş fi dorit-o. De aceea, mi se pare că nu e de prisos să informez publicul Dilemei vechi despre un mănunchi de texte care ar merita retipărite. Volumul se deschide cu cîteva cuvinte de Ştefan Aug. Doinaş, care era atunci redactorul-şef al revistei şi care, venind din Banat şi Ardeal, descoperise Capitala în 1955. Amintirile sale erau însă ale cuiva care, captivat de atmosfera redacţiilor sau pironit la masa de lucru, nu dădea atenţie peisajului înconjurător. Urmează un excelent studiu al dlui Şerban Cantacuzino, de fapt o încadrare a celor "două oraşe distincte" în istoria urbană a Europei şi o selecţie a celor mai importante repere din trecutul bucureştean: trebuie socotit un clasic, de neuitat. Pentru anii interbelici, vin să-l confirme mărturiile fotografului american, de baştină de aici, Alfred Kaufmann şi ale dlui Neagu Djuvara, acesta din urmă adăugînd reacţia la regăsirea oraşului natal după aproape o jumătate de veac. Reflectarea Bucureştiului în literatura naţională este cu fineţe analizată de dl Mihai Zamfir, începînd dinainte de 1848 şi culminînd cu Craii de Curtea Veche, ca piatră de temelie a mitologiei bucureştene. Mai departe vom găsi imaginea realităţii contemporane la scriitorii germani de astăzi, ca Herta Müller şi Hans Magnus Enzensberger. Preţioasă este şi introducerea în estetica Art Déco, aşa de influentă aici, pe care o datorăm arhitectei Mihaela Gavriş. Privirea străinilor nu putea lipsi: cel dintîi din şiragul lor, Ulysse de Marsillac, autor al unui ghid al Bucureştiului din 1877, a fost comentat de dl Adrian Silvan Ionescu. Pot să precizez, în legătură cu activitatea de cronicar monden a ziaristului francez, că balul costumat de la palatul Şuţu descris de el în 1862 a prilejuit un album de fotografii pe care-l răsfoiam în copilărie, dar care, mai tîrziu, a dispărut. Îl voi mai revedea vreodată? Ca ilustrare a impresiilor literare despre Bucureştiul de altădată au fost aleşi Paul Morand şi Gregor von Rezzori. Memorabilele plimbări ale primului, care ne stîrnesc acum nostalgia, au fost pricină de indignare pentru contemporani, care se simţeau trataţi cu o superioritate jignitoare. Pe urmele unui asemenea predecesor, dl Norbert Dodille, oaspetele nostru vreme de cîţiva ani, ca director al Bibliotecii franceze, nu s-a mai dezbărat de dragostea-ură cu care se întoarce la acest popas. Bucovineanul Gregor von Rezzori, a cărui experienţă bucureşteană de pînă în 1937 a rămas imprimată în pagini extraordinare despre Lipscani sau Calea Griviţei (vezi Memoriile unui antisemit, admirabil traduse de Catrinel Pleşu), povesteşte aici cum a revenit în 1990 în capitala acestei ţări care s-a vrut eliberată şi în care îl pîndeau la tot pasul amintirile. În căutarea identităţii lor, uitată sau ponegrită, locuitorii cetăţii noastre au nevoie să cunoască ce au gîndit despre ea generaţiile precedente. Este ceea ce a înţeles echipa de la Secolul 20 cînd a pus în circulaţie această colecţie de mărturii, din care aproape fiecare pătrunde adînc în înţelegerea oraşului proteic.
