A distruge, a păstra, a reface (III)
De ce Veneţia nu poate fi un exemplu? Fiindcă, aşa cum a spus odată românul care a scris cel mai mult despre acest oraş, „Veneţia nu e un oraş frumos, este un oraş unic“. Ideea că farmecul său stă în decrepitudine este banală şi falsă. De aici ar rezulta că nimic nu s-a modernizat sau, măcar, restaurat acolo şi că, prin urmare, ceea ce vede un vizitator de astăzi este întocmai peisajul urban pe care l-ar recunoaşte un veneţian din secolul al XVIII-lea, cu tot ce vreo patru veacuri precedente au împlîntat pentru totdeauna. În realitate, oraşul a ieşit din condiţia sa insulară cînd s-a întins peste lagună, în 1846, podul de cale ferată, dublat mai tîrziu de podul pentru automobile (1933). Crearea periferiei industriale la Marghera şi Mestre a desăvîrşit extinderea oraşului, cu noul port şi toate instalaţiile impuse de progresul economic. În cursul secolului al XIX-lea, diverşi primari au lărgit pieţe şi străzi, demolînd numeroase biserici şi capele. Din cele patru poduri care există peste Canal Grande, numai Rialto e într-adevăr vechi. De fapt, o treime din locuinţele Veneţiei au fost construite după 1919.
Dar cine a mai rămas să locuiască în labirintul de străduţe strîmte şi întortocheate, întrerupte mereu de punţile de piatră care fac legătura între ostroave? Cine mai suie scările pînă la etajul al treilea sau al patrulea, unde pardoseala de mozaic este aşa de înclinată că, de la uşă la fereastră, urci sau cobori o pantă? Părăsirea oraşului de către veneţieni a început cînd s-au închis fîntînile medievale, ceea ce era desigur recomandabil ca măsură igienică, însă a rupt reţeaua de sociabilitate care forma din fiecare parohie o comunitate unită. Majoritatea populaţiei s-a retras afară din Veneţia, vine dimineaţa ca să deschidă prăvăliile şi pleacă seara. Oraşul este ocupat, aproape în întregime, de restaurante şi hoteluri. Oricît ar fi de multe, parcă n-ar fi de-ajuns pentru nesfîrşitele şuvoaie de turişti. Mii de fete şi băieţi cu privirea goală se fotografiază unii pe alţii într-un decor pe care nu-l înţeleg.
Doar ici şi colo, cîte un palat care era altădată dărăpănat, în pragul colapsului, a fost reabilitat, dar pentru a deveni încă un hotel scump. Dacă restaurarea a ajuns şi la o biserică sau alta, înlocuirea bucată cu bucată a celor două rînduri de cărămizi care formează zidul este migăloasă şi costisitoare. Studenţii de la Arhitectură – una dintre cele mai bune facultăţi de specialitate din Europa – s-au răsculat pentru a recupera un splendid palat din veacul al XVII-lea care a fost vîndut unei firme comerciale, deşi ei au de mult nevoie de spaţiu pentru ateliere şi expoziţii. Şi aici se vede înstrăinarea dintre viaţa organică a oraşului şi ţesătura de investiţii care împresoară şi absoarbe casă cu casă în sistemul de servicii. Servicii pentru străinii care petrec o săptămînă sau o lună în Veneţia.
În afară de şantierele de restaurare, cîte sînt, paravanele de pînză de sac mai indică, din cînd în cînd, demolări şi reconstrucţii. E adevărat că o regulă inflexibilă obligă clădirea nouă să nu depăşească înălţimea celor din jur, dar au apărut chiar termopane, ca în fotografia alăturată. Atunci, unde mai e vraja Veneţiei? În cartea sa Cetăţile invizibile, Italo Calvino îl pune pe Marco Polo să-i povestească hanului mongol despre un oraş, despre altul, despre încă unul, necontenit, dar cititorul sfîrşeşte prin a recunoaşte dincolo de chipurile diferite, adevărate toate, aceeaşi Veneţie, patria către care povestitorul se întoarce cu un dor sfredelitor.
Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.
