Educaţie şi poezie
Ceea ce facem aici în fiecare săptămînă, adică trezirea conştiinţei concetăţenilor noştri faţă de distrugerea unui oraş care era frumos, fac şi alţii, din ce în ce mai mulţi. Şi nu se cuvine să treacă neobservată acţiunea lor civică, mai ales cînd educaţia pe care o întreprinde se uneşte cu o aleasă sensibilitate. Ele amîndouă puteau fi văzute într-o expoziţie care a durat toată luna octombrie, dar s-a terminat înainte să apară acest articol. Sfioasă expoziţie, fiindcă un singur afiş mi-a ieşit în cale, în ajunul închiderii. Se chema "Bucarest la mal-aimée: Privire de artist asupra unui oraş în pericol". Ca organizatori figurau Ministerul Culturii şi Ambasada Franţei, în parteneriat cu Preşedinţia şi cu Muzeul Naţional de Artă. Aşa scrie pe afiş; nu mai transcriu şi numele firmelor care au contribuit financiar, fiindcă n-am impresia că a fost mare cheltuială. Iniţiativa contează, şi ea a aparţinut unui grup de tineri arhitecţi şi fotografi, adunaţi în jurul unui artist franco-italian, Ferrante Ferranti. Li s-au alăturat studenţii (nu numai de la Arhitectură) care, de mai mult timp, se afirmă curajos într-o asociaţie numită "Case care plîng". Au avut ideea genială de a plasa expoziţia de fotografii în Casa Kalinderu. Aceasta, după o foarte contestată restaurare, funcţionează ca muzeu, purtînd numele celor doi fraţi colecţionari. În 1893, adresa era "Strada Renaşterii, 2" (acum, Dr. Vasile Sion nr. 2-4). Important este că stucaturile aurite, dar ştirbe, împreună cu pictura ştearsă a tavanelor şi cu tencuiala cojită sau murdară dau exact acea impresie de paragină care face atmosfera expoziţiei. Urcînd scara de marmură, cu o balustradă de bronz ciuntită pe alocuri, ajungi la etaj, unde pe podeaua de scîndură a holului central sînt întinse nişte ligheane, ca şi cum ar curge ploaia de sus, prin imensa placă de sticlă care formează plafonul acestei săli. Prin colţuri, fragmente de statui, ca într-un cimitir părăsit. Lipite pe pereţi sau chiar pe pardoseală, ca să calci pe ele, sînt fotografiile unor case din vechiul Bucureşti. Acelea, oricît de jupuite, închircite şi stîlcite ar fi, încă mai păstrează, cu aerul lor de nobleţe scăpătată, o frumuseţe de care ţi se strînge inima. Alte fotografii de case vechi sînt ascunse în "sertarele" unui decor de carton care e parodia unei faţade de bloc. În jurul lor flutură hîrtiuţe pe care sînt notate comentarii, ale vizitatorilor sau ale autorilor acestor fotografii. Cineva a scris: "Ţi se fură Bucureştiul!". Iar la subsol un proiector automat deapănă secvenţe de viaţă cotidiană sau imaginile pe care le-au descoperit tinerii de la "Case care plîng": un film de un sfert de oră. Păcat că nu avem şi fişele acestor peisaje urbane. Mizeria care apare în destule dintre ele este un certificat de paupertate intelectuală şi morală pe care şi-l dau românii de astăzi. Ne mai trebuia încă o dovadă, pe lîngă cele care ne sar în ochi, zi de zi? În orice caz, s-a adunat astfel un material documentar de mare valoare (de aceea, cred că identificarea adreselor, din care am recunoscut doar puţine, ar fi necesară, dacă, aşa cum ar trebui, expoziţia ar continua cu un album). Într-adevăr, ni se fură oraşul. Sentimentul de neputinţă resemnată cu care voi, care mă citiţi, asistaţi la scufundarea lui în neglijenţă sau la spulberarea trecutului, care nu e decît forma pe care o ia acum lupta de clasă, lasă hoţilor mîinile libere. Bine, cel puţin, că celor mai tineri le-a venit nevoia de a protesta. P.S. Am însemnat aici numele celor cărora li se datorează expoziţia: C. Bonciocat, Adrian Bulboacă, Cosmin Gogu, Camil Iamandescu, Şerban Mestecăneanu, Sergiu Mihăescu, Lucian Muntean (cu un aparat Voigtlander din 1937), Dan Pierşinaru. Apoi, Andra Antonescu, Iulia Dana Băceanu, Loredana Brumă, Călin Lupulescu, Oana Pavăl, Laura Poenar, Adrian Şandor, Cristina Tarţău. Sper că n-am uitat pe nimeni.
