Recitind (II)

Vorbeam săptămîna trecută de numărul din Secolul 20 care, în 1997, a fost consacrat temei care ne interesează aici, Bucureştii în viziunea noastră şi în aceea a predecesorilor noştri. Trebuie spus, încă o dată, că volumul este extraordinar de bogat, aşa că varietatea punctelor de vedere nu mai lasă aproape nimic nespus. Plimbarea imaginară în care cititorul străbate oraşul se opreşte la un colţ sau altul, pentru a înregistra mereu o poveste nouă, împletită din amintiri personale sau din tresăriri ale unui gînd original. Fermecătoare sînt, de pildă, paginile Ioanei Pârvulescu despre acoperişuri (nici nouă nu ne plac blocurile cu creştetul turtit). Cu Cezar Paul-Bădescu am păşit pe cărările, pe care le cunosc aşa de bine, ale cimitirului Bellu, pe unde autorul a vînat epitafe ridicole: emfaza funebră este o manie care nu dă semne să se potolească. Mircea Cărtărescu descrie extraordinar Colentina, cartierul în care locuia atunci. Ceea ce povesteşte acolo, cu pasiune, poetul Levantului poate fi în contrast evident cu lumea civilizată, însă este, ofensiv, direct, adevărul cel mai adînc. Mărturia Monicăi Pillat despre Drumul Taberei este trecută prin filtrul unei sensibilităţi literare, dar reperul comun pe care l-am regăsit a fost casa copilăriei sale din Arionoaiei, care nu mai există. Cîinii care apar în fotografiile lui Thomas Ciulei şi în desenele Alexandrei Gulea sînt foarte neliniştitori. Portretele cinematografice ale urbei, evocate de Mircea Alexandrescu, de la vechi jurnale de actualităţi pînă la filmele lui Pintilie şi Daneliuc, par un îndemn către reluarea efortului de a reţine imaginea autentică a decorului pe care-l vom pierde mîine. Un articol serios, care ar fi fost păcat să lipsească, acela al Deliei Verdeş, clasifică şi comentează graffiti, semn al vremii noastre. Tot aşa, o parte preţioasă din această revistă o formează textele scrise de Irina Nicolau şi Radu Ionescu: pe aceşti prieteni care s-au dus în ultimii ani îi recunoaştem cu gratitudine. Irina a dat, sub titlul "Strada Horaţiu nr.14", amintiri care formează sîmburele cărţii pe care o pregătea, iar "Notele despre interiorul caselor bucureştene" pe care le-a schiţat Radu Ionescu, din experienţa unei vieţi şi cu sensibilitate de artist, indică o direcţie de cercetare în istoria gustului. Muzica este şi ea prezentă, cu interviul lui Johnny Răducanu, despre ce era la restaurantul Mon Jardin acum 50 de ani " nu mai ţin minte decît peştişorii roşii din bazin " şi cu tot ce a cules ca impresii un vechi martor al vieţii muzicale bucureştene, Răzvan Rădulescu (aici regăsesc în memoria mea acel magazin de discuri, al "armeanului", de lîngă Universitate!). "O colecţie de mirosuri" " acesta e Bucureştiul Magdei Cârneci; între timp a devenit subiectul unei cărţi. Despre un subiect formidabil, reclamele, scrie Florin Dumitrescu: nu atît despre panourile publicitare idioate care au invadat centrul urbei, fiindcă erau desigur mai puţine la începutul deceniului cu care s-a încheiat secolul al XX-lea, cît despre strigătele comercianţilor ambulanţi. O tradiţie care nu s-a stins: pe vremuri auzeam "Coadă la topooo...","Geam, geam, geamgiu" şi "Haini vechi cumpăă", pe cînd astăzi se caută ziare vechi. Domnul Radu Cosaşu, pe care cititorii revistei noastre îl întîlnesc în fiecare săptămînă, se cufundă în apele nemărginite ale trecutului propriu şi o întîlnire la Ierusalim îl întoarce pe strada Popa Nan din 1947. Un jurnal de cutremur, al lui Alexandru Baciu, ne face să retrăim nopţi şi zile din primăvara lui 1977. "Casa Poporului", atunci pe cale de a deveni Camera Deputaţilor, îşi vădeşte, în interpretarea Marianei Celac, caracterul profund nefast, inuman. Cum să rezistăm ispitei de a afirma că el s-a transmis activităţii care se desfăşoară în ea? Ca sociolog, obişnuit cum era să dea la iveală ghimpos realităţi neplăcute, Pavel Câmpeanu a denunţat supraaglomerarea traficului auto, care acum a devenit insuportabilă. Înainte de a sfîrşi, să semnalăm redescoperirea parohiei ca spaţiu de agregare socială şi urbanistică, de către arhitecta Sanda Voiculescu, încă o prietenă pe care am pierdut-o, şi să stăruim asupra unui text inedit al Marthei Bibescu, document din 1931, de un interes excepţional. Prinţesa visa un Bucureşti înconjurat de păduri de pini şi propunea introducerea arcadelor de cărămidă, ca în Place des Vosges, pentru a crea în Capitală "o estetică a pieţii publice care astăzi îi lipseşte cu desăvîrşire". Ideea de a reface aici monumentul de la Adamclisi în vîrful unui deal, deasupra Văii Plîngerii, şi la capătul unei perspective axiale a fost preluată apoi de Dem. Dobrescu, fără succes. S-au realizat în schimb alte sugestii: Parcul Naţional Herăstrău-Băneasa şi statuia ecvestră a lui Carol I din faţa Palatului Regal. Nedreaptă găsesc judecata prea aspră a bulevardului Colţei (Lascăr Catargiu) ca "expoziţie retrospectivă a prostului gust" (unul dintre exemple, "un donjon gotic, împodobit cu steme închipuite", era fără îndoială casa Bossy, demolată în 1977). "Cearta arhitecţilor" opune viziunea modernizatoare a lui Alexandru Beldiman şi percepţia "orientalizantă" a lui Radu Drăgan. Nici una, nici alta, din păcate, nu sînt luate în seamă de asaltul anarhic al investitorilor, care înaintează la voia întîmplării, dar cu pretenţii de sincronizare cu Occidentul.