Dintr-o veche conferinţă

La 14 decembrie 1930, N. Iorga ţinea o conferinţă la Societatea „Bucureştii Vechi“. Titlul ei este Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii. În zilele noastre, problema a rămas aceeaşi. Ba, fără îndoială, tot ce s-a întîmplat de atunci şi continuă, fără să putem împiedica devastarea oraşului, a agravat situaţia. De aceea nu sînt de prisos extrasele care urmează. Ele ar trebui să dea de gîndit.

Istoricul începe cu întrebarea: „Ce a rămas din Vechii Bucureşti? Aceşti Vechi Bucureşti existau încă pînă la 1850-60. Schimbarea cea mare, de la Vechii Bucureşti la cei Noi, s-a făcut numai de la această dată, anume în perioada pe care aş numi-o perioada de iconoclasm“. Intervenţiile modernizatoare, adică adaptarea la gustul occidentalizant cu care începea să se deprindă societatea înaltă bucureşteană (mai repede decît cea ieşeană), erau condamnate de Iorga ca „o neînţelegere complectă, o ignoranţă crasă, o pretenţie obraznică“. Această indignare contra elitei bonjuriste mi se pare exagerată. Creşterea urbană se făcea atunci din cauza demarajului demografic, a creşterii economice (manufacturi şi proto-industrializare), dar şi a ascensiunii burgheziei. Pretenţiile acesteia la un statut aristocratic se manifestau prin mimetismul faţă de aspectul capitalelor străine, Pesta şi Viena, pînă la Paris. Cei care le-au vizitat atunci „au trăit într-un oraş cu străzi drepte, cu clădiri înalte, toate de acelaşi tip, lipite una de alta, şi au venit înapoi într-o ţară care are oraşe de un caracter cu totul deosebit...

Toţi inovatorii aceştia n-au avut nici cea mai mică înţelegere a caracterului oraşelor româneşti“. Ceea ce ei nesocoteau era faptul că Bucureştii se formaseră ca un ciorchine de sate preexistente. La o jumătate de secol după 1848, nu se omogenizase încă înfăţişarea unor cartiere care-şi vădeau originea boierească sau comercială sau de adunare la un loc a unei minorităţi etnice (evreii, germanii, ungurii). „Oraşul acesta a căzut în cea mai cumplită anarhie“: aceste cuvinte se referă la trei faze, cea dintîi fiind de imitaţie a arhitecturii occidentale, apoi „a caselor cu cotul la stradă“, adică a unor case-vagon care se întindeau pe parcele înguste, după care „ne-a apucat o manie de artă aşa-zisă românească“. Deci, nici stilul naţional n-a găsit iertare în ochii conferenţiarului, deşi ne-am fi aşteptat ca inspiraţia istorică şi accentuarea identităţii rurale să îmblînzească această judecată.

 „Împietîndu-se necontenit asupra vechiului oraş, cea mai mare parte din clădirile vechi au dispărut.“ Exemplele de monumente pierdute sau de construcţii noi criticate sînt alese de-a lungul Căii Victoriei. Cînd vine vorba de palatul Cantacuzino (1910), operă a arhitectului I.D. Berindei, Iorga îşi rîde de „lumina electrică ce făcea să strălucească ochii leilor de pe scara principală“ şi declară că acea clădire pretenţioasă, închiriată pentru birourile preşedinţiei Consiliului, era „tot ce poate fi mai potrivit pentru parvenitismul politic“. Înţelegem astfel de ce, devenit prim-ministru, N.I. a mutat aceste servicii în casa lui, mult mai modestă şi incomodă, din Şoseaua Bonaparte, 8.

 „Eu înţeleg, incontestabil, acest sacrificiu al puţinelor rămăşiţe din vechile clădiri care există, însă ar trebui să se facă o selecţie.“ Sarcina revenea, ca şi astăzi, Comisiei Monumentelor Istorice, care se zbătea şi atunci în dificultăţi care au rămas şi în prezent aceleaşi: „nu avem funcţionari, lucrăm cu funcţionarii Ministeriului Cultelor, iar în ce priveşte veniturile, sînt aşa de puţine încît abia ni ajung ca să împiedecăm de a cădea unele construcţii“. Deci, în timp ce propune „să se clădească un oraş nou“ la marginea Capitalei, aşa cum începuse să se facă „numai de la Şosea înainte“ – căci cartierului de nord e gata să-i recunoască „oarecare unitate“ şi alte calităţi –, N. Iorga revendică „etichetarea, pînă şi în cele mai depărtate mahalale, a caselor cu vechi caracter românesc şi obligaţia pentru proprietar să nu le sacrifice“. Ba chiar invocă dreptul statului de a expropria un imobil pe care proprietarul n-are mijloacele de a-l îngriji şi repara. Cît priveşte vechile biserici, el sugerează ca fondurile necesare întreţinerii lor să fie procurate din chiriile unor prăvălii înjghebate provizoriu pe terenul din jurul lor. Aici recunoaştem o situaţie pe care, la biserica Doamnei, o vedem şi acum: „casele cele mai urîte s-au îngrămădit din toate părţile şi zugrumă biserica“. Sau: „la pridvor s-au adaus acum tot felul de geamlîcuri şi fierării care trebuiesc desfiinţate“ (şi la biserica Dintr-o Zi).

 Concluzia: „Ce putem salva, în ce priveşte clădirile, să salvăm; ceia ce se ruinează în aşa fel încît nu se mai poate face nimic, să-l adunăm de oriunde, din case particulare, din poduri, din biserici“ pentru a strînge laolaltă, în acel Muzeu Municipal care tocmai fusese înfiinţat în 1930, elementele unui patrimoniu preţios.